Resemnare


Resemnarea isi tara coastele descarnate prin cenusa ultimei amintiri. Din cerul de otel, stropii mari si murdari cadeau rar, spargandu-se cu un zgomot de dinti scrasniti, de fiinta ei chinuita. Nu mai ramasese nimic in ruina de dedesubt, apasata prea greu si prea incet de cerul scund, care se prabusea, smulgandu-i putin cate putin farama de culoare care ii dadea viata. Picaturile sapau gauri fumegande in cenusa inca fierbinte, si mureau fara sa inteleaga si fara sa stie sau poate chiar... fara sa le pese. La fel ca si resemnarea care isi gasise o temnita potrivita in ruina de suflet, aidoma ploii murdare care alina moartea ultimei amintiri.
    Ca un vierme mare si neputincios, zvarcolindu-se in tina, resemnarea se contopea incet cu ruina, cu ploaia, cu zidurile si poate chiar... cu cerul scund si apasator. Stergea urmele inca arzande, devenind cenusa, devenind ziduri, devenind ....ploaie. Si incet, ruina insasi parea ca se preschimba, infectata parca de creatura stranie care agoniza in adancul ei.
    Nu era timp, si nici vointa, cuvintele se preschimbau in praf iar trairile nu erau decat cicatrici adanci pe trupul viermelui mort.

Speranta

Si daca monstrii dinafara ii vor devora vreodata pe cei dinlauntru, daca teama nascuta din experienta va fi singura pe care o vom mai cunoaste, daca umbrele care ne vor mai bantui mintile aplatizate, nu vor fi decat cele creeate de noi, atunci, sa stiti ca am murit. Ca am disparut. Ne-am inecat in zambetele seci ca niste coji goale, ne-am spulberat in cuvinte care nu mai ascund ganduri in spatele lor, am pierit goi pe dinauntru. Pacea este cea care ucide. Bucuria, siguranta, stabilitarea... Atunci cand monstrii au murit in lanturi in adancurile templelor, atunci cand tenebrele au fost alungate din cea din urma temnita de lumini prea crude si stupide, atunci cand ultima farama de groaza s-a spulberat in vant, atunci... nimic nu freamata. Nimic nu mai pulseaza, clepsidra s-a spart iar viata, timpul s-au strivit in praf.

Pentru ca monstrii au energia pe care noi le-o turnam in vene in ceasurile tarzii ale noptilor in care coboram in temnitele cele mai adanci si intinzandu-le mana, dansam, urlam impreuna cu ei, lasandu-i sa ne devoreze.

Pentru ca urletele al caror ecou il auzim razbatand din adancurile pe care cu mana tremuranda le ferecam dimineata, sunt urlete pe care le cunoastem mult prea bine. Mult prea bine ca sa ne simtim impacati cu gandul asta.  Cu gandul ca ne sunt atat de familiare....

In spatele portilor care tremura in fiecare noapte, sub lovituri turbate, se afla fiintele pe care noi le-am aruncat acolo. Fiinte care ne sunt nepermis de familiare.

De ce nu intelegem odata ca monstrii care zgarie peretii reci cu ghearele lor lungi si insangerate, care izbesc in portile de fier, care isi urla frustrarea cu glasurile lor de gheata, nu pot iesi din temnita, si nu pot sparge portile pentru ca.... ei insisi sunt cei care au facut portile si le-au incuiat. Ei insisi au cheia, si tot ei au cladit temnita.

Sper doar ca odata vor intelege...

 Sper doar ca odata vom intelege...

 Si vom strivi portile de fier, vom spulbera in vant inchisoarea de praf si atunci....

Frunzele

Ieri frunzele se prabusisera cu un zgomot de moloz strivit de pasi grabiti. Crapaturile din asfalt s-au deschis sa le inghita si sa le striveasca in pantecele lor prafuit si sterp. Dar nu stiau ca nu mai era vreo urma de viata in ele. Ca nu erau decat gunoaie sculptate, imitatii jalnice a ceea ce ar f trebuit sa fie. Pomul insusi incetase de multa vreme sa mai inteleaga, si se pietrificase in nemiscare. Inghetase si cazuse in el ca o cladire veche care se prabuseste si ineaca in praful ei fantomele vietii care a trecut prin ea. Un ecou strivit se prelinge printre ramurile copacilor inghetati, si pe zidurile goale din care ricosase strigandu-si dreptul la o efemera existenta. Si s-ar fi ingropat si el in frunzele moarte daca ar fi gasit vreun loc in fiinta lor. Dar viata nu pulsase vreodata in imitatiile jalnice care se ingramadeau pe strada ca o pelerina zdrentuita pe umerii unui papusar – cersetor. Viata se scursese din lumina care zacea prafuita in ungherele flamande. Invatasera de mult sa nu se mai teama de ea. Invatasera ca lumina moarta e mult mai grea decat umbra. Era mica lor descoperire. Fusese mica lor revolutie cand au inteles ca pot digera lumina o data ce a murit. Iar acum lumina vie nu mai era decat o legenta ghemuita in craniile albite ale celor vechi, peste care se asternusetra deja prea multe straturi de frunze moarte.

Dintre cioturile de oameni care se zvarcoleau in adancul strazilor reci, nu mai tasnea nici un ecou, nici un strigat, un geamat macar. Murisera si ei, inca dinainte de a se naste, biete papusi, cusute de niste papusari prea plictisiti ca se mai incerce macar sa ii faca se semene cu modelul original. Papusarii insisi se sinucisesera cu multa vreme inainte. Fiind ultimele fiinte in care viata inca mai palpaia, se bucurasera de placerea de a o strivi pentru ultima data, si de a scuipa pe amintirea ei amara.

Nu mai era umbra, nici gand si nici zbatere. Toate se amestecasera in universul mineral de dedesubt si acum zaceau mute ca un basorelief ingropat si despre care nimeni nu isi mai aminteste ce nume avea.

Si frunzele se spargeau de asfaltul rece cu un miros fals de gunoaie arse....

Castelul

Se amestecau unele cu celelalte, intr-un vartej fluid de senzatii, amintiri, creatii efemere si nasteau in fiecare clipa omul caruia ii apartineau si ii dictau emotiile, creatia si amintirile.

Printre copacii inghetati in indiferenta gandurilor ce tasneau din ei, se profila o ruina. Straveche. Intunecata. Un castel prabusit in temnita din adancul maruntaielor sale. Nici un gand nu indraznea sa isi ridice privirile inspre ruina din inima padurii. Nimeni nu amintea de ea, si toti incercau sa o uite. Nu stiau de cand este acolo sau cum a aparut. Se obisnuisera sa o evite, sa lupte cu amintirea ei si cu intrebarea. Cu atractia mistica pe care o avea cladirea aceea stranie si innecata ereu intr-u nimb de soapte moarte si pietrificate in timpul cristalizat din interior. Usile acelea nu pareau sa se fi deschis vreodata. Erau parte din ruina, asa cum ruina era parte din padure si din pamantul negru si crapat, facut din osemintele unor senzatii  moarte de mult.

Nu era teama ceea ce inconjura temnita. Nici maretie nu era. Poate o inlantuire a amandurora. Nu exista emotie, traire sau frantura de gand constient care sa nu fi dorit macar odata sa deschida portile cele stravechi si mute. Dar pe masura ce te apropiai de ea, simteai cum aerul devine mai dens, se solidifica aproape, si milioanele de particule care il alcatuiesc, pulseaza de o energie care ameninta sa explodeze in orice clipa. Nu era o traire cunoscuta sau macar controlabila, ci un amestec al tuturor trairilor, amplificate, si amestecate cu insasi Groaza. Insa… nimic nu e mai frumos decat ceea ce te inspaimanta. Daca nu te temi, atunci nu merita sa cauti. Daca nu te sperie, nu vei vrea sa afli.

Si atunci, din vartejul nebun al fulgilor de nea, care purtau numele vulgar de ganduri, s-a rupt o fiinta. Nu a fost curaj, nici nebunie, nici deznadejde, ci doar vointa. Curiozitate si fragilitate impletite intr-un nebunie care a nascut gestul nepermis. Portile au primit o atingere. O mana plina de tremur si de haos s-a lipit de metalul rece si prafuit.

Si lumea s-a oprit. A tresarit ca un animal speriat. Cand ecoul fiorului se stinsese, portile erau din nou inchise.

Inauntru, insusi timpul murise. Nu demult. I se mai zarea si acum cadavrul aruncat pe lespezile reci. Arata de parca fusese sfasiat de un monstru dement, care il contorsionase in moduri inimaginabile in dorinta de a-i provoca o suferinta cat mai mare inainte de a-l ucide. Era o marturie a unei uri si a unei furii greu de imaginat. In ochii lui goi, licarea inca groaza care l-a devorat in ultimele sale clipe si care acum ardea mocnit, alimentata de cadavrul mutilat pe vecie.

Trecand de timpul martirizat de pe podea, in fata gandului se deschidea acum o sala uriasa, cenusie, cu peretii de piatra inghetata in care zaceau alte ganduri, imprastiate in mii de cioburi pe podeaua murdara. Cioburi si fapturi aberante, sinistre. Gandurile incercau vesnic sa isi recompuna fiinta si sa scape. Sa poate din nou sa zboare. Nici unul nu dadea atentie calatorului care se oprise sa le priveasca cu ochii mariti de teama si mirare.  Si privirea lui nu intalni nici o alta de care sa se poata suda macar o clipa. Ochii gandurilor care agonizau, nu ma traiau. Era o disperare muta in ei, dar nu una vie, care se framanta, si care urla in frustrarea ei fara margini, ci una zugravita pe un perete vechi de biserica mucegaita si cu miros de ars. Nu mai traia de mult. Murise in adancul fiintei lor, si durerea ei ramasese gravata pe peretele exterior al ochilor.

Nici unul nu reusise sa isi gaseasca trupul complet, sa adune toate cioburile in care se sparsese, insa erau unele care potrivisera cioburi de la alte ganduri si acum alcatuiau o fiinta informa care agoniza la fel ca cele care inca mai cautau animate de o urma de speranta care ameninta sa se stinga in fiecare clipa imobilizand masina fragila care abia se mai tara prin gunoaiele din jur.

.

In mijlocul salii se casca o groapa intunecata. Sau un capat de tunel. Sau doar o bucata rotunda de intuneric. Nici o scara, nici un semn, nici un mijloc de a cobora in afara de cadere. Cata nebunie iti trebuie pentru a sari in gaura de unde probabil au fost scuipate ramasitele care se tarau acum informe pe podea. Si in care si ele au intrat manate de aceeasi curiozitate care te electrizeaza acum si pe tine? Probabil tot atata cata iti trebuie sa deschizi usa castelului intunecat.

Caderea parea ca nu se va mai termina niciodata.

Si apoi contactul cu un pamnat gras si umed, viu aproape, care pulsa de durerea victimelor care au sangerat, au plans si au murit imbratisandu-l.

O lumina putrezita se prelingea de pe peretii scrijeliti de gheare, fara sa reuseasca sa risipeasca intunericul, ci amestecandu-se cu el si poate diluandu-l putin.

Aici jos, regulile care guvernau lumea cunoscuta nu mai aveau aproape nici o insemnatate. Torturate si pervertite de forte mai presus de intelegerea lor, devenisera acum niste scalvi supusi si tacuti care deformau in continuare universul tentacular al tunelurilor umede transformandu-l in ceva ce doar ciudatii lor stapani puteau intelege si controla intr-o oarecare masura.

Temnita era de fapt un labirint.

Sunete, trairi, emotii, se amestecau si razbateau din pereti, saturau aerul, ca un val, care prevesteste furtuna, ca o adiere, care vesteste vijelia... Erau marturii ale trecerii Lor. Ale apropierii sau departarii fiintelor care stapaneau aceasta lume. Fiinte care impleteau in trupurile lor puternice ura si furia, razbunarea si groaza, dar toate acestea purificare si filtrate, astfel incat din ele nu mai ramasese decat energia primara care le alcatuieste. Sentimentele, pentru a putea fi intelese, trebuie sa isi arunce o mantie deasupra energiei care pulseaza nestavilita in fiinta lor si prin acest invelis strain ele pot comunica, intelege, si pot fi descifrate. Dar cand aceste energii se rup de partea care le cofera integritate, stabilitate, si care este defapt puntea lor catre lumea rationala a gandurilor, si se unesc intr-un uragan dezlantuit de ura, furie si nebunie, apare una din creaturile care locuiesc acum tunelele temnitei intunecate. Demoni ciudati, imposibil de inteles sau controlat, ei nu recunosc nici o autoritate si nici o comunicare. Sunt devorati in fiecare clipa de energia care ii alcatuieste si care le incinereaza treptat forma pentru a putea exista. Si atunci cand mor, din cenusa lor se nasc umbrele. Umbrele sunt temnicerii care vegheaza ca nimeni sa nu tulbure haosul labirintului cu vreo lege absurda din lumea de sus. Umbrele se contopesc cu temnita insasi, se preling din pereti, izvorasc din podea, sunt percepute si tolerate de fiarele atotputernice care alearga urland si lovind cu ura peretii uzi si reci.

Nu avea sfarsit, si nici inceput. Era un labirint perfect. O singura cale de acces si una de iesire. Toate astea le simteai, nu trebuia sa ti le spuna cineva, sau sa le citesti, sau sa le simti. Gandul inainta gol de orice urma de speranta, pustiit de orice emotie, cu flacara curiozitatii aproape innecata in groaza. Era o intensitate nemaiintalnita de gandul calator. Nu era sentimentul acela care te macina, te loveste, te striveste, te anihileaza, nu, groaza aceasta pur si simplu te ingloba. Te aspira si te amesteca in trupul ei rece si pustiu.

Valurile cresteau in intensitate, senzatiile deveneau din ce in ce mai aproape, mai clare, mai puternice.

Erau aproape. Parea ca in orice directie ar fi luat-o intensitatea nu scadea si orice tunel ducea spre acelai loc. Mai aproape, cu fiecare pas mai aproape. De Ele. Nu simteai tensiunea, ci inaintai prin ea, ca printr-o masa vascoasa si rece, o respirai, si simteai cum iti impregneaza fiecare fibra a fiintei.

Nu era surpriza. Nu mai era loc pentru ea. Se astepta oarecum la asta dar tot sperase ca nu se va intampla acum. Mai tarziu, inca un minut, inca o secunda de viata....

In fata gandului statea o energie fara forma si fara chip, o entitate care nu urla turbata, nici nu gonea, muscand din pamantul murdar, ci plutea usor, ca o umbra, dar departe de a fi asa ceva. Nu era furie, sau ura, nici energie exploziva sau placere sadica, ci doar... durere. Curata, nemurdarita de nici un alt sentiment sau emotie, venea incet spre gandul impietrit. Nu l-a strivit sub greutatea ei, nu l-a sfartecat in mii de bucati de panica, nici nu l-a amestecat cu ea, ca sa se minta ca isi poate dilua oarecum fiinta blestemata, ci i-a lasat obucatica din preaplinul trupului ei stravechi. Nu a luat nimic in schimb. Ci doar a trecut si i-a lasat un strop din agonia ei eterna. L-a picurat in trupul gandului si a trecut mai departe.

Temnita disparuse.

Fusese vis? Senzatie? Sau se intamplase in realitate?

Copacii erau la fel, lumina se filtra ca si mai inainte printre frunzele intunecate tesand un mozaic efemer pe pamantul uscat. In departare, se vedea silueta stranie a ruinei.

Totul parea neschimbat.

Totul in afara de un gand ciudat, care privea inspre vechea ruina, si  incerca sa inteleaga furtuna noua care tocmai se nastea in trupul sau. Amintirile se amestecau, se impleteau si se diluau in senzatii intr-un vartej nebun care ameninta sa spulbere pojghita de ratiune care inca mai reusea sa tina sub control valul ce rabufnea din adancuri, impins de o energie intunecata si moarta pe care nu o cunoscuse pana atunci. Nu era o furtuna obisnuita, trecatoare, ci un uragan care parea ca va continua la nesfarsit, iar pe fundalul acestui haos, gandul putea inca sa distinga un singur lucru clar. Toate ideile, trairile, amintirile care se amestecau turbate in delirul acela nou, in afara de faptul ca se diluau, si se amestecau unele cu celelalte, se si... murdareau. Se murdareau de ceva intunecat si nespus de greu, ceva care in loc sa le stavileasca, parea ca le impinge sa alerge, sa se intrepatrunda, sa se dezbrace ce fiinta lor si sa urle in agonie pana cand se vor pulveriza in mii de schije de nebunie care vor sfasia trupul altei fiiinte prinse in vartejul dement.

In sfarst, a inteles si el. Nu se prabusise nimic, nu lipsea nimic, ci era ceva care prisosea. Ceva care aruncase toata lumea lui interioara intr-un haos pe care acum il murdarea putin cate putin cu fiinta ei veche si pustie. Era un fragment de durere, o bucata din fiinta care si-a lasat pecetea in trupul gandului. Si acum el se dilua se amesteca, transforma, si anula, si  lucrul care ii fulgera ultima urma de ratiune neinnecata in teama, a fost acela ca.... va deveni si el aidoma fiintei din tunel. Si atunci, a inceput sa se tarasca. Incet, cu disperarea si vointa untimelor minute, spre ruina pustie. Doar acolo ciobul din trupul sau care il distrugea acum incet, ar fi putut sa se intoarca, sa dispara si sa se uneasca cu fiinta care il creease.

Au trecut zile? Minute? Secole? Nu mai conta. Ajunsese in fata usilor care erau acum deja deschise. Cadavrul timpului, parca mai mic, ramane in urma, sala cu .... dar unde e? unde e poarta? Unde e gaura, bucata de intuneric? In mijlocul salii inghetate in care aceleasi ganduri agonizau, nu mai era nimic. Doar podeaua rece si plina de bucati din trupurile muribunde care incercau vesnic sa se recompuna.

Unde e...? Poarta...?

Ultima scanteie a ratiunii s-a pastrat gravata pe ciob ca o pecete pusa cu un fier inrosit pe carnea unui sclav. Undeva, mai departe, prabusit langa o arcada, statea un gand pe jumatate distrus si el, care cauta aidoma unui animal orb, bucata care ar fi putut sa ii daruiasca libertatea. O cunostea. Stia acum ce ii lipsea, intelesese si ce s-a intamplat. Stia de ce e acolo si ce cauta, dar toate astea nu aveau nici o importanta in comparatie cu faptul ca el era de fapt.. mort. Un gand mort din care energia se scurge ca un rau caruia i s-a rupt barajul, iar acum mai ramasese doar un firicel care se ingusta cu fiecare clipa. Bucata de durere se imprastiase si ea. Ramasese o carcasa aproape golita de viata care se tara incet, si cu o disperare muta pipaia fiecare ciob pe care il gasea sperand sa il gaseasca pe cel gravat cu o intrebare scrisa cu ultima scanteie de intelegere pe care mintea lui muribunda a mai putut sa o nasca intreaga.

Dar nici acum nu intelesese ca poarta nu ducea in vreun loc strain sau vreo dimensiune bizara si monstruasa, bantuita de fiinte de nedescris. Poarta nu ducea in afara. Poarta... se deschidea defapt... inauntru.

Padurea

Sunt doar  tonuri de verde, care se impletesc cu negrul intr-o structura de fluid inghetat, abia atingand bucatile verticale de intuneric crapat care le slujesc drept trup. Valul urias freamata  usor,  infipt  in mii de tepuse intunecate si ascutite care i-au dat nastere si acum il tin suspendat in chingi de durere care il face sa tremure neputincios, ca un vierme urias.

Spinii lungi si crapati care sustin vietatea verde si muribunda sunt crescuti din moarte. Sunt izvorati din fiinta ei, si practic, nu se mai deosebesc de multa vreme de ea. Sub tremurul delicat al fiintei mute care agonizeaza se distinge totusi o pulsatie stranie.  Acum s-a diminuat mult, dar inainte era aproape dureroasa. Prea multa moarte. Prea multa durere. Se acumulase incet, incet, si cand a rupt fragilul echilibru care o tinea sub control a izbucnit prin filtrele stranii ale spinilor sai dand nastere viermelui verde. Asa se intampla mereu. Preaplinul mortii rabufneste in alta forma decat cea sub care a existat pana atunci. Se rupe din fiinta initiala si ia o forma ciudata, strane, pe care nu o cunoaste inca. Pana cand intelege cata transformare si cata instabilitate e in aceasta noua forma a ei.  Cat dezechilibru si cata nesiguranta. Si atunci, plictisita de efemera ei infidelitate se intoarce la perfectiunea din care se rupsese.

Sfere mici de gheata slefuita acopera trupul muribund. E transpiratia rece a mortii, primul semn ca metamorfoza se apropie de sfarsit. Sferele se preling usor de pe sutele de nuante manjite de agonia care acum se naste. Si urletul ei de durere si triumf reverbereaza in tenebrele fiintei in care a crescut si pe care acum o devoreaza entru a se putea naste.

De fapt, viata, nu e decat o masca de carnaval uzata, pe care moartea o arunca plictisita, dupa ce balul s-a incheiat.

Timp

Timpul se destramase in mii de fire violet care cadeau ca niste fulgi de nea rupti dintr-un nor muribund.  Cadeau fara sa se reampleteasca, in aer, fara sa se atinga, nealcatuind vreo forma, nespunand o poveste, pur si simplu, caderea lor era povestea. Nu mai erau cuvinte.  Fusesera devorate de senzatii. Nu mai erau fapte,  ci doar gandurile care ar fi trebuit sa le nasca. Caderea firelor de culoare era povestea lor. Murisera asa cum au si trait. Fara identitate, simple bucati dintr-un intreg care nu reprezinta ceva decat atunci cand erau  impreuna. Dar un intreg imperfect. Care este ceva doar datorita fragmentelor inconstiente si oarbe care il alcatuiesc. Pentru ca un intreg perfect, nu e format din ceva, nu e o suma a unor mici nulitati, ci e ceva prin el insusi. Iar atunci cand se sparge, nu moare, ca intregul imperfect, ci se transforma. Fiecare schija a trupului sau il contine si il defineste. E aceeasi fiinta exprimata prin mii de guri, si desenata in mii de cuvinte, privita prin mii de ochi si scrisa in mii de imagini.

Firele nu urmau sa ajuga jos. Sa se uneasca din nou prin cadere. Prabusirea lor nu avea  finalitate si nici sens. Era pur si simplu singurul mod in care moartea putuse sa le atinga. Cadavre care inca pulseaza de energi e, dar nu mai au scop, nu le mai sustine nimic in furtuna existentei, au fost aruncate din viata, inca vii fiind, si acum neputand macar sa rataceasca etern, nemaiavand forta sa blesteme si sa urasca, se prabusesc invinse, stivite, niste morti care inca respira. Ochi vii dar care nu vad, guri perfecte, dar care au uitat cuvintele, urechi pierdute intr-o lume de sunete, dar care au uitat sa le mai inteleaga.

Astfel, distrugerea a fost completa. Moartea nu a strivit fiinta insasi, ci a anulat motivul pentru care ea exista. Motivul din care se nascuse, si care o sustinea in existenta. 

Nu mai ramasese nimic de facut pentru timpul mort, nimic de distrus si nimic de epuizat. Dupa ce devorase si ultima bucata din lumea care il creease, acum murea si el, asa cum aparuse, fara sens, fara emotie, fara intelegere.