Noaptea dizolvase colturile si unghiurile. Se materializa incet din spatiul greu care parea ca incepuse sa se tarasca printre noi si ameninta ca va prabusi inimile, gandurile, ideile…. In ele. Picaturile mici de noapte stau nemiscate, suspendate in eterul care le-a dat nastere si care a murit. Gandurile au inceput sa se prabuseasca pe strazi, ca niste pasari fara aripi aruncate in cer de un creator nebun care vrea sa le vada zburand dar nu stie cum sa faca. Se strivesc de pamantul rece si tare care le respinge in loc sa le primeasca. A uitat ca din el au izvorat initial ca bucati informe de nebunie care usor s-au cizelat in creuzetul complicat al mintii vreunei umbre trecatoare si apoi au incercat sa se rupa de el. Sau au fost silite sa incerce.
Unele nu se prabusesc. Se dizolva pur si simplu in noapte. Nu mai cad, nu mai urca, dar nici nu dispar. Inceteaza sa se transforme. Accepta ca nu pot deveni nimic si nici nu sunt nimic si atunci, uimite de descoperirea lor, uita sa mai ia in seama timpul care uita si el sa mai treaca in universul lor. Si raman asa….. suspendate etern in propria nedumerire.
Alte ganduri nu isi dau seama de greutatea lor decat atunci cand sunt aruncate, si se prabusesc strivind pe nefericitul care a incercat sa le faca sa zboare. Nu razbunandu-se, nu cu rautate, nu voind ci ignorand. Si poate murind. Asta in masura in care ceva deja mort mai poate muri inca o data. Si inca o data. Pana cand…? Pana cand nu va mai ramane nimic, in afara de nebunie desigur. Sunt gandurile necizelate, care nu au trecut prin creuzet, nu au simtit efortul unei ratiuni de a le transforma din bucati de nebunie in idei, ci au inghitit doar deseurile unei minti insuficiente. Incapabile de a intelege si incapabile de a se adapta. Ele nu sunt decat teama si frustrare , durere si prostie, intuneric si credinta, si cand incerci sa le arunci…. Ei bine, atunci se prabusesc. Atunci se contopesc cu nebunia care le tine loc de suflet si strivesc. Se lovesc de pamantul rece si gol impreuna cu cel care le-a dat nastere. Si, in intunericul strain… il consuma. Il devoreaza si il inglobeaza lor.
Cu fiecare prabusire linistea devine mai grea. Cu fiecare gand care moare, noaptea devine mai rece, mai lipsita de viata. De viata care o facea sa se strecoare in si prin minti si suflete. Devine o gelatina inerta care permite mortilor care umbla prin ea sa treaca si sa aiba impresia ca lumea nu s-a dizolvat inca. Sa nu isi dea seama ca au murit cu fiecare gand cate putin pana cand nu au mai avut puterea de a fi, de a crea si de a spera.
Unele nu se prabusesc. Se dizolva pur si simplu in noapte. Nu mai cad, nu mai urca, dar nici nu dispar. Inceteaza sa se transforme. Accepta ca nu pot deveni nimic si nici nu sunt nimic si atunci, uimite de descoperirea lor, uita sa mai ia in seama timpul care uita si el sa mai treaca in universul lor. Si raman asa….. suspendate etern in propria nedumerire.
Alte ganduri nu isi dau seama de greutatea lor decat atunci cand sunt aruncate, si se prabusesc strivind pe nefericitul care a incercat sa le faca sa zboare. Nu razbunandu-se, nu cu rautate, nu voind ci ignorand. Si poate murind. Asta in masura in care ceva deja mort mai poate muri inca o data. Si inca o data. Pana cand…? Pana cand nu va mai ramane nimic, in afara de nebunie desigur. Sunt gandurile necizelate, care nu au trecut prin creuzet, nu au simtit efortul unei ratiuni de a le transforma din bucati de nebunie in idei, ci au inghitit doar deseurile unei minti insuficiente. Incapabile de a intelege si incapabile de a se adapta. Ele nu sunt decat teama si frustrare , durere si prostie, intuneric si credinta, si cand incerci sa le arunci…. Ei bine, atunci se prabusesc. Atunci se contopesc cu nebunia care le tine loc de suflet si strivesc. Se lovesc de pamantul rece si gol impreuna cu cel care le-a dat nastere. Si, in intunericul strain… il consuma. Il devoreaza si il inglobeaza lor.
Cu fiecare prabusire linistea devine mai grea. Cu fiecare gand care moare, noaptea devine mai rece, mai lipsita de viata. De viata care o facea sa se strecoare in si prin minti si suflete. Devine o gelatina inerta care permite mortilor care umbla prin ea sa treaca si sa aiba impresia ca lumea nu s-a dizolvat inca. Sa nu isi dea seama ca au murit cu fiecare gand cate putin pana cand nu au mai avut puterea de a fi, de a crea si de a spera.
