Iubire

O lumina murdara se tara pe fundul unei ruini de suflet. Devenise aproape lichida si nu facea altceva decat sa aminteasca ce fusese odinioara.  La fel ca lumina, niste umbre ale unor ganduri bantuiau fara sa lupte ca de obicei, fara sa se transforme, ci doar imputinantu-se cu fiecare clipa care picura, arzandu-le fiinta firava.

As fi vrut sa cazi de mai sus ca sa te strivesti macar. As fi vrut sa cunosti si tu linistea. Linistea aceea care nu mai doare, linistea care te transforma, te amesteca si te inglobeaza in fiinta ei muta si cenusie. Sa cunosti intunericul din interior, iar nu cel din exterior, cel care te poseda, nu cel care te invaluie, cel care te inlocuieste, nu cel care te mangaie.

Acum insa nici macar nu stii ca ai cazut. Fara sa intelegi de ce s-a intamplat, te lupti cu putinele puteri care ti-au mai ramas pe fundul ruinei tale de suflet sa vezi din nou lumina. Sa te transformi din nou cu fiecare senzatie si sa urli o data cu fiecare dorinta. Dar nu mai poti. Nu mai ai energie. Nu ai nici suficient intuneric, nici suficienta lumina. Cand ai cazut, nu ai lovit podeaua rece, ci ai ramas undeva in apropiere. Poate la o palma de ea. Dar nu ai atins-o. Pentru ca nu ai avut putere. Nici sa cazi si nici sa ramai sus.

Ruinele nu sunt nici vii nici moarte, sunt doar urme. Infrunta timpul care le spulbera putin cate putin cadavrul pietrificat.

Nu era nimic inauntru.  Nimic in afara de o neliniste neputincioasa care facea fiecare gest sa doara si fiecare respiratie sa se inece in praf.

Si asa, ca un batran strivit de propria viata, care urca incet drumul catre moarte, continui si tu sa crezi, sa incerci, sa speri, fara sa stii ca te indrepti cu fiecare incercare spre neant. Te identifici incet cu tenebrele fiintei tale, si fiecare sentiment pe care il mai poti creea e murdarit de ramasitele celui de dinainte si schilodit de un suflet muribund care nu a putut sa il nasca intreg.

As vrea sa fiu langa tine si sa iti dau din intunericul si din pacea mea. As vrea sa te strivesc  eu, sa implinesc ceea ce tu nu ai avut curaj si sa mor din nou, de data asta insa, odata cu tine. As vrea sa ma pierd in ceata din afara si sa nu mai stiu cine esti tu, cine sunt eu, care sunt gandurile si care e durerea, care sunt sentimentele  si care remuscarile.  

Noaptea

Noaptea dizolvase colturile si unghiurile. Se materializa incet din spatiul greu care parea ca incepuse sa se tarasca printre noi si ameninta ca va prabusi inimile, gandurile, ideile…. In ele.  Picaturile mici de noapte stau nemiscate, suspendate in eterul care le-a dat nastere si care a murit. Gandurile au inceput sa se prabuseasca pe strazi, ca niste pasari fara aripi aruncate in cer de un creator nebun care vrea sa le vada zburand dar nu stie cum sa faca. Se strivesc  de pamantul rece si tare care le respinge in loc sa le primeasca. A uitat ca din el au izvorat initial ca bucati informe de nebunie care usor s-au cizelat in creuzetul complicat al mintii vreunei umbre trecatoare si apoi au incercat sa se rupa de el. Sau au fost silite sa incerce.
Unele nu se prabusesc. Se dizolva pur si simplu in noapte. Nu mai cad, nu mai urca, dar nici nu dispar. Inceteaza sa se transforme. Accepta ca nu pot deveni nimic si nici nu sunt nimic si atunci, uimite de descoperirea lor, uita sa mai ia in seama timpul care uita si el sa mai treaca in universul lor. Si raman asa….. suspendate etern in propria nedumerire.
Alte ganduri nu isi dau seama de greutatea lor decat atunci cand sunt aruncate, si se prabusesc strivind pe nefericitul care a incercat sa le faca sa zboare. Nu razbunandu-se, nu cu rautate, nu voind ci ignorand. Si poate murind. Asta in masura in care ceva deja mort mai poate muri inca o data. Si inca o data. Pana cand…? Pana cand nu va mai ramane nimic, in afara de nebunie desigur.  Sunt gandurile necizelate, care nu au trecut prin creuzet, nu au simtit efortul unei ratiuni de a le transforma din bucati de nebunie in idei, ci au inghitit doar deseurile unei minti insuficiente. Incapabile de a intelege si incapabile de a se adapta. Ele nu sunt decat teama si frustrare , durere si prostie, intuneric si credinta, si cand incerci sa le arunci…. Ei bine, atunci se prabusesc. Atunci se contopesc cu nebunia care le tine loc de suflet si strivesc. Se lovesc de pamantul rece si gol impreuna cu cel care le-a dat nastere. Si, in intunericul strain… il consuma. Il devoreaza si il inglobeaza lor.
Cu fiecare prabusire linistea devine mai grea. Cu fiecare gand care moare, noaptea devine mai rece, mai lipsita de viata. De viata care o facea sa se strecoare in si prin minti si suflete. Devine o gelatina inerta care permite mortilor care umbla prin ea sa treaca si sa aiba impresia ca lumea nu s-a dizolvat inca. Sa nu isi dea seama ca au murit cu fiecare gand cate putin pana cand nu au mai avut puterea de a fi, de a crea si de a spera.

Pamant

Din cer cad bulgari mari de pamant care se sparg cu un sunet prafos de oameni, de case, de masini, de strazi de… suflete… Incet, imi ajung la genunchi, la piept, peste cap… respir pamant, scuip cuvinte scrasnite si pline de praf. Cuvinte moarte, grele, care nu au sens sau scop. Sunt bucati de lut, ca si mine, ca si lumea care ma inconjoara si pe care se pare ca nimeni altcineva nu o observa. E pamantul din peretii mormantului care se prabuseste si imi da impresia ca se misca ceva in jurul meu. In rest.... o tacere inchisa, strivita. Care nu umple spatiul, ci este spatiul, este timpul, este aici totul. Aici, jos.
Suntem morti deja. Niste morti care merg, vorbesc, sunt veseli, rad, isi poarta zi de zi povara banalitatii aparent fara sa o observe, stiind dar neacceptand ca totul e doar o iluzie. Ca o bucata de pamant pe care o sfarami in pumn. Absurd, stupid, fara sens. Nu iti spune ceva, nu vrea nimic, nu cere macar nimic, e doar... mort. Sec, rece.
Si doar pentru ca se rostogoleste cand il lovesti cu piciorul nu inseamna ca se misca, iar daca praful din care e facut, poate fi purtat de vant, nu inseamna ca poate zbura.
Doar pentru ca radem, glumim, iubim, nu inseamna ca suntem vii. Inseamna doar ca ne-a lovit ceva si ne rostogolim putin sub impulsul socului. 
Eu am inteles toate astea, si tu acum, la fel. Dar asta nu inseamna nimic. Nu inseamna decat ca doi bulgari de pamant si-au dat seama de existenta lor absurda.

Perfect

As vrea sa fiu acolo. Sa privesc ruinele fumegande ale noastre. Si sa stiu ca totul s-a terminat perfect. Ca pana la urma a fost bine. Ca nu am esuat. As vrea sa simt ca timpul s-a oprit si orele s-au solidificat si s-au lipit de mormanele de moloz. Ca infectia a fost oprita o data pentru totdeauna. Ca in sfarsit este pace.  As vrea sa stiu ca in final... am reusit.
Vantul se scurge printre podurile prabusite, casele amestecate cu noroiul pe care au fost cladite, printre oasele imprastiate in pietele alta data colcaind de mizerie si sudoare. Si nu duce cu el nimic. Decat o liniste stranie. E linistea impacarii si a intelegerii.  In departare, se vede un fost oras. Acum este un morman de fiare contorsionate, cioburi, moloz si oase.... multe oase imprastiate si sparte. Linistea se prelinge pe craniile albe, iese din orbitele mari si goale...
In sfarsit ceasul s-a oprit. In sfarsit timpul a fost ingenunchiat. Nimicit o data cu noi, el nu se va mai intoarce vreodata. A disparut odata cu ultimul strigat, cu ultimul suspin de usurare, cu ultima bataie a inimii...
Negrul se amesteca cu cenusiul apusului si formele stranii care danseaza in aerul rece al inserarii incep sa isi piarda conturul. Se amesteca, degenerand in sentimente si apoi idei iar in final senzatii. Ale cui....? Ale tuturor. Ale noastre, celor care acum suntem aici. Disparuti si totusi prezenti in eternitate.
As vrea sa fiu acolo. Sa stau langa mormantul tau si al meu, langa locul in care am cazut si clipele au inghetat. Cum se opresc aripile unei pasari ucise au inghetat. Entitati vii, devenite bucati de carne care s-au prabusit inerte pe podea.  Sunt atat de linistit acum ca totul s-a terminat. Ca nu va mai trebui sa luptam, sa speram, sa mintim, sa... cadem. Acum am aflat toate intrebarile, si toate rapunsurile. Acum, am inteles.  Acum timpul s-a amestecat cu spatiul si cu noi. Acum.... a disparut. La fel ca si ieri, ca si maine....

Noi

Atunci cand ratiunea esueaza, forta reuseste. Intrebarea de bun simt care se impune….. “De ce mai folosim initial ratiunea?!” Raspunsul ipocrit, mecanic memorat, pe care il aud mereu ….”Pai doar suntem oameni nu?! Ne rezolvam problemele vorbind nu dand cu pumnul.” Eventual insotit si de o privire plina de idulgenta fata de stupiditatea intrebarii mele.
Reactia fireasca este un cap in figura si o talpa in abdomen cretinului care raspunde asa. De aia omenirea a cunoscut perioade de pace printre cele lungi de razboi…. De aia tot timpul undeva in lume exista un conflict armat….. de aia exista atata violenta domestica…. Pentru ca suntem rationali…. Nu?
 Nu suntem decat niste bestii unse la suprafata cu o pojghita subtire de ipocrizie. Pradatorul doarme in fiecare dintre noi si se exteriorizeaza jalnic atunci cand ne pedepsim copii, sau chiar ii lovim, cand zbieram isterici la partenerul de viata, cand devoram violenta televizata sau cand cotrobaim pe internet dupa putin sange….. Pradatorul acesta numit “criminal”, “monstru” sau cum le-a dat prin cap cretinilor prea striviti de propria nuliate si incapabili de a intelege ceea ce sunt, sa ii spuna, asteapta doar un moment potrivit pentru a se dezlantui. Un abuz in plus din partea sotului, si cutitul de bucatarie al gingasei iubite se lasa mangaiat de jetul sacadat al carotidei….. Un atac noaptea tarziu, un om al strazii te ameninta cu un cutit pentru banii pe care ii ai, si fierul rece al armei de autoaparare aluneca in mana. Degeaba mai striga celalalt, degeaba incearca sa fuga. Gloantele se ingroapa in viscere deformandu-se si fragmentandu-se pentru a taia mai mult, pentru a deschide vreun vas important…..  Pateste ceva un apropiat si ai aflat cine a facut-o, razbunarea striveste orice urma de ratiune. Pojghita se evapora, iar pradatorul scapa liber. Nu cu arma, nici cu lama, ci mana goala. Contactul desavarsit, nu cu prada, ci cu bestia din tine care urla, si impreuna cu care urli si tu, cerand sange…. Cerand sa simti convulsiile, prazii, sa simti mandria victoriei, sa simti ca traiestii….
Violenta iti arata ca esti viu, ca traiesti, ca avariile pe care le primesti nu sunt nimic pe langa cele pe care le cauzezi. Nu conteaza daca mori si tu si el, atata timp cat EL MOARE PRIMUL.

Nebel

Printre copacii reci si aspri se taraste ceva fara forma. Nu atinge pamantul, insa iese din el. Nu inteleg ce este, dar imi place sa ma invaluie, sa se filtreze prin mine si sa o privesc cum ramane in urma murdara, incarcata,…. grea. Acum aproape ca atinge pamantul. Nu mai pluteste usor, si nu se amesteca cu cealalta. A devenit altceva. A devenit o bucatica din mine care se va dezintegra in curand. O invidiez.
O neliniste oarba care a prins forma, si care se destrama usor pe masura ce se naste si traieste atingand totul cu trupul ei rece. Se destrama putin mai lent decat se naste pana cand balanta se rastoarna si moartea o prinde din urma. Nu se mai naste. Doar dispare. Nu se contopeste cu ceva, nu devine altceva, cu pur si simplu se prabuseste in ea, pentru ca ea insasi este golul. E pustie inauntru, si astfel, cade in ea insasi, neavand ceva care sa o sustina. Ceva care sa ii dea sens, care sa ii arate ca mai sunt si alte lucruri in afara de vidul inghetat din interior.
Frunzele umede nu inteleg nimic din ce s-a intamplat, copacii sunt prea greoi ca sa o perceapa macar. A fost? Sau nici nu s-a intamplat? Dar pietrele o cunosc. De atatea veacuri se naste si dispare fara a avea nimic de spus sau aratat. Dand glas doar pustiului care a format-o si care acum o devoreza. Pentru ca ce este altceva decat materializarea golului, nimicul care a prins forma…?
Si totusi o invidiez. Ea se poate lasa sa piara in golul care o formeaza. Ea isi poate permite sa dispara in nimicul care i-a dat nastere….. ea are voie…
Eu insa trebuie exist pana la capat, sa duc povara goala si lipsita sens a ….. mea.

Ploaia

Strazile s-au amestecat cu cladirile si cu picaturile de apa. Merg incet ca sa simt bucatelele de ploaie cum se sparg si trec incet prin mine. Poate prea incet pentru a fi observate imediat. Cad nepasatoare si mor cu un zgomot surd, care nu le mai apartine, un zgomot  de carne trantita pe scanduri ude si reci. Ploaia amesteca orasul, ca o panza proaspat pictata pe care un copil se joaca cu palmele ude.
Strazile incep sa curga, se amesteca cu trotuarele si se preling in sus. Niciodata in jos, in pamant, ci mereu in sus, urca pe cladiri, pe stalpi, pe oameni, pe mine… Universul lichid a inglobat totul si i-a redat pacea. O pace dinamica, primordiala, care transforma, omogenizeaza, si… impaca. Doar in mici scobituri uscate din acest univers , stau oamenii care asteapta sa treaca domnia ploii. Fara sa inteleaga nimic din ea, din magia ei, fara sa o simta, fara sa o inteleaga si fara sa le pese de ea.
Picaturile danseaza prin aer, sclave ale vantului, ele se reped unele in altele, se contopesc, de desfac, se sparg si apoi renasc. Nu mai conteaza cine esti tu si cine sunt eu, toti suntem ploaie. Bucati de ploaie, supuse vantului.
Apa de jos se amesteca cu apa de sus, stergand orizontul, devenit lichid si el. Nu ai cum sa rezisti ploii daca nu te unesti cu ea. Ea nu tolereaza altceva decat fiinta ei de apa, si de aceea, acopera tot si toate cu un strat fin din trupul ei. Astfel poate sa se minta ca totul ii apartine, ca totul este ca ea, si din ea. Ca totul…. este ea. Si nu are dreptate? Si eu ii platesc tributul minciunii si ma las acoperit de mantia ei primitoare. Si o las sa creada ca sunt al ei, ca sunt o bucata de ploaie mai mare.
Cand se opreste, cand pleaca de fapt, multumita ca a cucerit inca o parte de lume, raman in urma ei, doar urmele amagirii pe care o poarta cu sine. O lume uda si totusi parca putin mai vie.

Jos

Ma doare ceva si nu stiu ce. Dar stiu de ce ma doare macar. Ma doare pentru ca am cazut. Uneori ma doare si nu am cazut si atunci nu inteleg de ce. Nu intelegeam de ce mai bine spus. Acum am inteles ca ma durea pentru ca deja cazusem dar nu imi dadusem seama. Cum s-a intamplat? Cand? De fapt stiu prea bine ce s-a intamplat  Dar…. Nu vreau sa recunosc. M-am obisnuit atat de mult cu prabusirea, ca nu o mai abserv. Constat doar ca s-a intamplat, atunci cand sunt jos. Si de aici, incep incet sa ma catar pana la locul de unde am cazut, niciodata mai sus. Poate doar putin mai jos. Pana cand nu voi mai avea nevoie sa ma urc inapoi, pana cand ma voi fi obisnuit aici jos unde e atat de liniste. E liniste si nemiscare. Nu e timp, e doar o stare. Caderea insasi e o stare, diferita inca de starea traita atunci cand you’ve hitted the floor. Si e bine asa. Imi e teama de clipa in care, acestea doua se vor asemana atat de mult incat nu voi mai fi in stare sa imi dau seama cand ma prabusesc, si cand sunt jos.
Acum incep sa urc inapoi. De ce oare? Ma intreb mereu asta. Probabil deoarece inca ma simt putin mai bine sus. Sau probabil pentru a avea de unde sa cad din nou. Nu stiu de ce, dar o fac, asa cum fac atatea lucruri pe care nu le inteleg. Mecanic, la fel ca un robot care nu intelege nimic actiunile lui, dar executa ceea ce a fost conditionat.
Nu imi place sa cad, dar oarecum ma regasesc in asta. Sa fiu jos, e reconfortant, da, dar e frustrant pentru ca de jos, nu mai am unde sa cad, si de aceea, trebuie sa urc din nou.
Nu exista stabilitate, nu cred ca va exista vreodata, probabil cand nu voi mai avea pentu ce sa urc sau…. Pentru ce sa cad….

Eu

                         

                                                                          

E frig si e intuneric. Nu stiu de unde vine frigul, dinauntru sau dinafara. Doar il simt. Si poate ca nici nu ma intereseaza de unde vine. M-am obisnuit de mult cu el, nu atat cat sa imi placa, ci atat cat sa nu il mai observ, atat cat sa devina o parte din mine. Intuneric….. Cu el e alta poveste. Intunericul vine din exterior, niciodata din interior, pentru ca cel din interior nu vine, nici nu pleaca. Zace. Se taraste pe peretii interiori ai fiintei mele pana cand umple golul imens care sunt eu. Intuneric si frig. Frigul nu stiu de unde a ajuns in mine. Stiu doar ca suntem prieteni vechi. Poate nu chiar prieteni, e mai mult o simbioza stranie.

De ce nu lumina si caldura, ai spus? Tie iti plac lumina si caldura? Sau intrebi doar mecanic, pentru a intretine conversatia? Lumina si caldura sunt false, sunt cumplite, sunt de o ipocrizie distructiva. Nu as putea sa supravietuiesc in mijlocul lor. Pentru ca ele ar umple golul, si umplandu-l, m-ar strivi. Umplandu-l, as inceta sa fiu eu, si as deveni ele.

Intunericul e plin, dens, greu, nu se filtreaza prin spatiu, ca lumina, ci devine spatiul in care ajunge. La fel si frigul. Frigul opreste, blocheaza, conserva, pastreaza, apara. Intuneric rece. Ca intr-o fortareata inexpugnabila, in care, izolat de tot si de toate, lupti din toate fortele sa te izolezi si de tine.

Nu ma mai intrerupe, si nu incerca sa imi spui ca tu te simti bine cu tine. Pentru ca stii mai bine decat mine ce se intampla in orele adanci ale noptii, cand nu ai somn si pojghita subtire de superficialitate incepe sa se destrame, dandu-te la iveala pe tine. Dezvelindu-te, asa cum un cavou frumos se deschide pentru a scoate la iveala continutul sau. Dezgust si mizerie.

Eu am acceptat ceea ce sunt. Sunt intuneric si frig. Un gol intunecat si rece. Si la suprafata, o carapace fragila care seamana cu un om. Nu stiu daca seamana cu mine sau cu altcineva, stiu doar ca e suficienta pentru ca ceilalti sa nu isi dea seama ce sunt de fapt. Pentru ca ceilalti sa accepte carapacea mea ca asemeni lor si sa nu ma remarce.

Sunt bucuros ca inauntrul meu e intuneric si frig. Am intalnit si oameni care in interior aveau o alta carapace, si in ea, alta, tot asa pana cand in mijloc nu era decat pustiu.

Cred ca am sa plec. Simt ca in noaptea asta, imi va fi foarte freu sa raman in carapacea mea, si ma tem sa nu o sparg si sa ma pierd in intunericul si frigul de afara.

De ce?

                                                              

Nu inteleg atatea lucruri si totusi nu incerc sa le inteleg pentru ca imi este teama de ce as deveni cand le-as intelege. Ma ascund in spatele complexelor si le iubesc. Le iubesc pentru ca ele ma apara. Ma apara de cunoasterea care m-ar putea transforma in ceva ce nu as putea vreodata sa fiu. Pentru ca m-ar strivi. Imi este atat de teama sa intreb. Prefer sa cred decat sa gandesc, prefer sa aman decat sa incerc, prefer sa raman decar merg. Sa exist, mai bine decat sa traiesc. Sa traiesc e riscant, sa exist nu imi cere nimic, si totusi imi ia totul. E mai usor sa visez, sa cred, decat sa stiu si sa fac.

E bine sa ma ascund. Imi place aici jos, in temnita mea mica si umeda, cu miros de mucegai. Aici eu sunt stapan si din stabilitatea mea precara, (stabilitatea unei cladiri prabusite) pot sa rad de ceilalti, pot sa fiu cat de meschin vreau pentru ca aici par invulnerabil, aici nu ma poate atinge nimic, nici curajul nici viata, nici furia si nici energia. Aici sunt doar eu. Cine sunt eu? Sau mai degraba, ce?

Mai este si altceva decat teama si ipocrizie? A mai ramas ceva? Sau toate sunt doar laturi ale acestora cu nume diferite?

De ce imi e bine aici? De ce nu vreau sa ies? Pentru ca imi e teama? Sau pentru ca nu pot? Nu pot pentru ca imi este teama sau imi este teama pentru ca nu pot? Ce este afara? O alta temnita, mai mare? Exista “afara”?

Daca merg, am sa cad, daca incerc, am sa esuez, daca vreau, nu am sa pot.

Sunt doar o alta forma de manifestare a materiei, care, printr-un joc sinistru al hazardului a devenit pentru o clipa constienta de sine. Si in acest minuscule timp, se intreaba, fara a intelege sau accepta ca se intreaba, doar pentru a fugi de un raspuns pe care il cunoaste undeva in adancurile fiintei sale.

Ma intreb pentru a nu gasi raspunsul, pentru ca daca nu m-as intreba, el ar veni la mine. Intrebarea este ceea ce face raspunsul vulgar, aproape grotesc. Intrebarea elimina raspunsul. Cea mai sigura cale de a fugi de raspuns, este sa te intrebi.

Ma intreb deci, atatea lucruri, toate lucrurile de care imi e teama si lucrurile care mi-ar rani ochii de mult atrofiati in intunericul temitei mele mici.

Ma intreb in continuare, si sper sa am puterea sa ma intreb pana la capat, fara a fi prins din urma de raspunsul cumplit de care imi e atat de teama.