Padurea

Sunt doar  tonuri de verde, care se impletesc cu negrul intr-o structura de fluid inghetat, abia atingand bucatile verticale de intuneric crapat care le slujesc drept trup. Valul urias freamata  usor,  infipt  in mii de tepuse intunecate si ascutite care i-au dat nastere si acum il tin suspendat in chingi de durere care il face sa tremure neputincios, ca un vierme urias.

Spinii lungi si crapati care sustin vietatea verde si muribunda sunt crescuti din moarte. Sunt izvorati din fiinta ei, si practic, nu se mai deosebesc de multa vreme de ea. Sub tremurul delicat al fiintei mute care agonizeaza se distinge totusi o pulsatie stranie.  Acum s-a diminuat mult, dar inainte era aproape dureroasa. Prea multa moarte. Prea multa durere. Se acumulase incet, incet, si cand a rupt fragilul echilibru care o tinea sub control a izbucnit prin filtrele stranii ale spinilor sai dand nastere viermelui verde. Asa se intampla mereu. Preaplinul mortii rabufneste in alta forma decat cea sub care a existat pana atunci. Se rupe din fiinta initiala si ia o forma ciudata, strane, pe care nu o cunoaste inca. Pana cand intelege cata transformare si cata instabilitate e in aceasta noua forma a ei.  Cat dezechilibru si cata nesiguranta. Si atunci, plictisita de efemera ei infidelitate se intoarce la perfectiunea din care se rupsese.

Sfere mici de gheata slefuita acopera trupul muribund. E transpiratia rece a mortii, primul semn ca metamorfoza se apropie de sfarsit. Sferele se preling usor de pe sutele de nuante manjite de agonia care acum se naste. Si urletul ei de durere si triumf reverbereaza in tenebrele fiintei in care a crescut si pe care acum o devoreaza entru a se putea naste.

De fapt, viata, nu e decat o masca de carnaval uzata, pe care moartea o arunca plictisita, dupa ce balul s-a incheiat.

Timp

Timpul se destramase in mii de fire violet care cadeau ca niste fulgi de nea rupti dintr-un nor muribund.  Cadeau fara sa se reampleteasca, in aer, fara sa se atinga, nealcatuind vreo forma, nespunand o poveste, pur si simplu, caderea lor era povestea. Nu mai erau cuvinte.  Fusesera devorate de senzatii. Nu mai erau fapte,  ci doar gandurile care ar fi trebuit sa le nasca. Caderea firelor de culoare era povestea lor. Murisera asa cum au si trait. Fara identitate, simple bucati dintr-un intreg care nu reprezinta ceva decat atunci cand erau  impreuna. Dar un intreg imperfect. Care este ceva doar datorita fragmentelor inconstiente si oarbe care il alcatuiesc. Pentru ca un intreg perfect, nu e format din ceva, nu e o suma a unor mici nulitati, ci e ceva prin el insusi. Iar atunci cand se sparge, nu moare, ca intregul imperfect, ci se transforma. Fiecare schija a trupului sau il contine si il defineste. E aceeasi fiinta exprimata prin mii de guri, si desenata in mii de cuvinte, privita prin mii de ochi si scrisa in mii de imagini.

Firele nu urmau sa ajuga jos. Sa se uneasca din nou prin cadere. Prabusirea lor nu avea  finalitate si nici sens. Era pur si simplu singurul mod in care moartea putuse sa le atinga. Cadavre care inca pulseaza de energi e, dar nu mai au scop, nu le mai sustine nimic in furtuna existentei, au fost aruncate din viata, inca vii fiind, si acum neputand macar sa rataceasca etern, nemaiavand forta sa blesteme si sa urasca, se prabusesc invinse, stivite, niste morti care inca respira. Ochi vii dar care nu vad, guri perfecte, dar care au uitat cuvintele, urechi pierdute intr-o lume de sunete, dar care au uitat sa le mai inteleaga.

Astfel, distrugerea a fost completa. Moartea nu a strivit fiinta insasi, ci a anulat motivul pentru care ea exista. Motivul din care se nascuse, si care o sustinea in existenta. 

Nu mai ramasese nimic de facut pentru timpul mort, nimic de distrus si nimic de epuizat. Dupa ce devorase si ultima bucata din lumea care il creease, acum murea si el, asa cum aparuse, fara sens, fara emotie, fara intelegere.