sâmbătă, 15 august 2015

Resemnare


Resemnarea isi tara coastele descarnate prin cenusa ultimei amintiri. Din cerul de otel, stropii mari si murdari cadeau rar, spargandu-se cu un zgomot de dinti scrasniti, de fiinta ei chinuita. Nu mai ramasese nimic in ruina de dedesubt, apasata prea greu si prea incet de cerul scund, care se prabusea, smulgandu-i putin cate putin farama de culoare care ii dadea viata. Picaturile sapau gauri fumegande in cenusa inca fierbinte, si mureau fara sa inteleaga si fara sa stie sau poate chiar... fara sa le pese. La fel ca si resemnarea care isi gasise o temnita potrivita in ruina de suflet, aidoma ploii murdare care alina moartea ultimei amintiri.
    Ca un vierme mare si neputincios, zvarcolindu-se in tina, resemnarea se contopea incet cu ruina, cu ploaia, cu zidurile si poate chiar... cu cerul scund si apasator. Stergea urmele inca arzande, devenind cenusa, devenind ziduri, devenind ....ploaie. Si incet, ruina insasi parea ca se preschimba, infectata parca de creatura stranie care agoniza in adancul ei.
    Nu era timp, si nici vointa, cuvintele se preschimbau in praf iar trairile nu erau decat cicatrici adanci pe trupul viermelui mort.