Das schönste Kind

Dar ea are nevoie de atentie mai mult decat celelalte. Are nevoie sa fie acceptata, inteleasa, crescuta. Sadita cu grija mai intai in adancul sufletului si pastrata ca pe cea mai de pret comoara. Este atat de frumoasa cand creste, pentru ca nu e doar o senzatie tentaculara care inglobeaza gandurile din jurul ei. Nu le striveste si nici nu le transforma. 

Le incinereaza.

Le reduce la ceea ce sunt ele de fapt. Praf de sentimente. Cadavre pietrificate si strivite care zboara purtate de eternul vant care face ca tenebrele din adancul sufletului sa para animate. Sa para ca au prins viata si incep sa se miste, sa vrea, sa simta.

Atat de fragila la inceput si atat de greu da pastrat nealterata. In forma ei pura, atunci cand nu contamineaza, nu se amesteca, nu intelege, nu crede, ci … arde. Dezintegreaza.

Nimic nu ii poate rezista pentru ca nimic nu ii seamana in alcatuire.

Ura.

Cel mai puternic dintre sentimente atunci cand nu e murdarit de ratiune. Atunci cand e liber sa traiasca si sa se hraneasca cu celelalte trairi. Sa le devoreze si astfel sa moara. Sa isi infiga coltii in fiinta lor fragila si atat de banala si sa le impace cu neantul pe care ea il numeste…. Sine.

Sa le arunce si sa le contopeasca cu intunericul solid care traieste si in ea. Acel intuneric material care traieste, simte, se hraneste cu durerea pe care insusi o cultiva si o ingrijeste. Ii savureaza fiecare picatura si moare odata cu fiecare strop care ii dilueaza trupul.

Singur

Pana acum credeam ca doar inchis in labirintul de piatra, din adancul temnitei mele ma pot ascunde cu adevarat. Credeam ca doar aici pot fi intr-adevar singur, doar eu cu gandurile mele.  Ca aici nu ma poate ajunge nimeni si nimic. Era turnul meu de fildes, construiti din bucati pietrificate din mine. Aici, inchis intre scheletele amintirilor si cadavrele senzatiilor, puteam sa devin eu. Puteam sa arunc masca ipocriziei si sa las intunericul sa inmugureasca. Sa prinda contur, sa ia fiinta si sa umple marunta incapere pe care ceilalti o numesc suflet. Aici doar, pot sa admir cum creste din pereti, se revarsa din colturi sterpe, cum se materializeaza si se sparge in mii de bucatele de gheata cenusie care se dizolva in umbra atotputernica. Da, aici, eram eu. Doar eu, fara nici o influenta exterioara, fara reguli si canoane, fara constrangeri sau lanturi cu zalele din cuvinte goale si absurde.

Dar am descoperit ca ma inselam. Si asta, putin cate putin, cu fiecare iesire din turnul meu de cenusa. Am simtit la inceput. Apoi am inteles. Nu stiu daca m-a bucurat sau nu. Nici macar nu stiu daca m-a surprins. A fost mai mult o constatare.

Nu mai eram aveam nevoie de turn pentru a fi singur. Fusese doar o amagire.

Printre celelalte masinarii mai mult sau mai putin complicate, care poarta numele de oameni, in mijlocul celui mai animat schimb de cuvinte sau sentimente, in vartejul de senzatii straine si cumplit de superficiale care ma inconjoara…. E la fel. La fel ca in turn, ca in labirint, ca in temnita.

Sunt singur.

Ei se inteleg atat de bine, sunt fericiti chiar, comunica isi impartasesc experiente, trairi, emotii, sunt surprinsi, se prefac, mint, urasc, iubesc, plang, zambesc, dar…. Este doar vantul care spulbera nisipul dunelor din desert. Dincolo de acest vant, si de firisoarele de piatra macinate de-a lngul mileniilor…. Nu e nimic. Nimic in interior. Nu traieste, nu pulseaza, nu creste, nu simte, nu se transforma.

Nu e viata. Ci doar vantul are agita firisoarele de nisip, animandu-le fiinta de piatra stearpa, intr-o sinistra batjocura la adresa vietii.

Ningea...

Ningea cu ganduri moarte peste praful incremenit in fata timpului. Se cerneau incet din cerul inghetat ca o ploaie pietrificata care se naste in fiecare clipa din atmosfera saturata de durere. Nu se atingeau, nu se imbinau in aer, incetasera sa mai simta, sa mai existe. Acum tot ce mai ramasese din ele era un invelis sters si rece care se prabusea in praf. Gramezi de cadavre ale fostelor ganduri se amestecau cu fostele sentimente si fostele senzatii. In aer, nu era dans, nici cadere, nici macar teama. Ci doar moarte. Simple bucatele de viata, electrizate de emotie, erau acum doar ramasite jalnice care nu mai puteau sa aminteasca de ce fusesera odinioara. De ceea ce fusesera in clipa cand s-au nascut, in clipa cand s-au format din durere si speranta. Atunci cand inca slujeau acel demon vesnic flamand numit dorinta…. Sau cand urmareau efemerul zeu al sperantei. Toti le tradasera, toti le uitasera si acum, nici macar nu mai era cineva care sa le vada cum mor. Fara un strigat, fara macar o scanteie de furie sau durere, gandurile se stingeau tacut, ca niste scantei devorate de vand.

Ningea incet, cu oseminte cenusii care sfaramau unele de altele fara zgomot, fara geamat, poate chiar fericite ca acum…. nu mai doare.