Nebel

Printre copacii reci si aspri se taraste ceva fara forma. Nu atinge pamantul, insa iese din el. Nu inteleg ce este, dar imi place sa ma invaluie, sa se filtreze prin mine si sa o privesc cum ramane in urma murdara, incarcata,…. grea. Acum aproape ca atinge pamantul. Nu mai pluteste usor, si nu se amesteca cu cealalta. A devenit altceva. A devenit o bucatica din mine care se va dezintegra in curand. O invidiez.
O neliniste oarba care a prins forma, si care se destrama usor pe masura ce se naste si traieste atingand totul cu trupul ei rece. Se destrama putin mai lent decat se naste pana cand balanta se rastoarna si moartea o prinde din urma. Nu se mai naste. Doar dispare. Nu se contopeste cu ceva, nu devine altceva, cu pur si simplu se prabuseste in ea, pentru ca ea insasi este golul. E pustie inauntru, si astfel, cade in ea insasi, neavand ceva care sa o sustina. Ceva care sa ii dea sens, care sa ii arate ca mai sunt si alte lucruri in afara de vidul inghetat din interior.
Frunzele umede nu inteleg nimic din ce s-a intamplat, copacii sunt prea greoi ca sa o perceapa macar. A fost? Sau nici nu s-a intamplat? Dar pietrele o cunosc. De atatea veacuri se naste si dispare fara a avea nimic de spus sau aratat. Dand glas doar pustiului care a format-o si care acum o devoreza. Pentru ca ce este altceva decat materializarea golului, nimicul care a prins forma…?
Si totusi o invidiez. Ea se poate lasa sa piara in golul care o formeaza. Ea isi poate permite sa dispara in nimicul care i-a dat nastere….. ea are voie…
Eu insa trebuie exist pana la capat, sa duc povara goala si lipsita sens a ….. mea.

Ploaia

Strazile s-au amestecat cu cladirile si cu picaturile de apa. Merg incet ca sa simt bucatelele de ploaie cum se sparg si trec incet prin mine. Poate prea incet pentru a fi observate imediat. Cad nepasatoare si mor cu un zgomot surd, care nu le mai apartine, un zgomot  de carne trantita pe scanduri ude si reci. Ploaia amesteca orasul, ca o panza proaspat pictata pe care un copil se joaca cu palmele ude.
Strazile incep sa curga, se amesteca cu trotuarele si se preling in sus. Niciodata in jos, in pamant, ci mereu in sus, urca pe cladiri, pe stalpi, pe oameni, pe mine… Universul lichid a inglobat totul si i-a redat pacea. O pace dinamica, primordiala, care transforma, omogenizeaza, si… impaca. Doar in mici scobituri uscate din acest univers , stau oamenii care asteapta sa treaca domnia ploii. Fara sa inteleaga nimic din ea, din magia ei, fara sa o simta, fara sa o inteleaga si fara sa le pese de ea.
Picaturile danseaza prin aer, sclave ale vantului, ele se reped unele in altele, se contopesc, de desfac, se sparg si apoi renasc. Nu mai conteaza cine esti tu si cine sunt eu, toti suntem ploaie. Bucati de ploaie, supuse vantului.
Apa de jos se amesteca cu apa de sus, stergand orizontul, devenit lichid si el. Nu ai cum sa rezisti ploii daca nu te unesti cu ea. Ea nu tolereaza altceva decat fiinta ei de apa, si de aceea, acopera tot si toate cu un strat fin din trupul ei. Astfel poate sa se minta ca totul ii apartine, ca totul este ca ea, si din ea. Ca totul…. este ea. Si nu are dreptate? Si eu ii platesc tributul minciunii si ma las acoperit de mantia ei primitoare. Si o las sa creada ca sunt al ei, ca sunt o bucata de ploaie mai mare.
Cand se opreste, cand pleaca de fapt, multumita ca a cucerit inca o parte de lume, raman in urma ei, doar urmele amagirii pe care o poarta cu sine. O lume uda si totusi parca putin mai vie.

Jos

Ma doare ceva si nu stiu ce. Dar stiu de ce ma doare macar. Ma doare pentru ca am cazut. Uneori ma doare si nu am cazut si atunci nu inteleg de ce. Nu intelegeam de ce mai bine spus. Acum am inteles ca ma durea pentru ca deja cazusem dar nu imi dadusem seama. Cum s-a intamplat? Cand? De fapt stiu prea bine ce s-a intamplat  Dar…. Nu vreau sa recunosc. M-am obisnuit atat de mult cu prabusirea, ca nu o mai abserv. Constat doar ca s-a intamplat, atunci cand sunt jos. Si de aici, incep incet sa ma catar pana la locul de unde am cazut, niciodata mai sus. Poate doar putin mai jos. Pana cand nu voi mai avea nevoie sa ma urc inapoi, pana cand ma voi fi obisnuit aici jos unde e atat de liniste. E liniste si nemiscare. Nu e timp, e doar o stare. Caderea insasi e o stare, diferita inca de starea traita atunci cand you’ve hitted the floor. Si e bine asa. Imi e teama de clipa in care, acestea doua se vor asemana atat de mult incat nu voi mai fi in stare sa imi dau seama cand ma prabusesc, si cand sunt jos.
Acum incep sa urc inapoi. De ce oare? Ma intreb mereu asta. Probabil deoarece inca ma simt putin mai bine sus. Sau probabil pentru a avea de unde sa cad din nou. Nu stiu de ce, dar o fac, asa cum fac atatea lucruri pe care nu le inteleg. Mecanic, la fel ca un robot care nu intelege nimic actiunile lui, dar executa ceea ce a fost conditionat.
Nu imi place sa cad, dar oarecum ma regasesc in asta. Sa fiu jos, e reconfortant, da, dar e frustrant pentru ca de jos, nu mai am unde sa cad, si de aceea, trebuie sa urc din nou.
Nu exista stabilitate, nu cred ca va exista vreodata, probabil cand nu voi mai avea pentu ce sa urc sau…. Pentru ce sa cad….

Eu

                         

                                                                          

E frig si e intuneric. Nu stiu de unde vine frigul, dinauntru sau dinafara. Doar il simt. Si poate ca nici nu ma intereseaza de unde vine. M-am obisnuit de mult cu el, nu atat cat sa imi placa, ci atat cat sa nu il mai observ, atat cat sa devina o parte din mine. Intuneric….. Cu el e alta poveste. Intunericul vine din exterior, niciodata din interior, pentru ca cel din interior nu vine, nici nu pleaca. Zace. Se taraste pe peretii interiori ai fiintei mele pana cand umple golul imens care sunt eu. Intuneric si frig. Frigul nu stiu de unde a ajuns in mine. Stiu doar ca suntem prieteni vechi. Poate nu chiar prieteni, e mai mult o simbioza stranie.

De ce nu lumina si caldura, ai spus? Tie iti plac lumina si caldura? Sau intrebi doar mecanic, pentru a intretine conversatia? Lumina si caldura sunt false, sunt cumplite, sunt de o ipocrizie distructiva. Nu as putea sa supravietuiesc in mijlocul lor. Pentru ca ele ar umple golul, si umplandu-l, m-ar strivi. Umplandu-l, as inceta sa fiu eu, si as deveni ele.

Intunericul e plin, dens, greu, nu se filtreaza prin spatiu, ca lumina, ci devine spatiul in care ajunge. La fel si frigul. Frigul opreste, blocheaza, conserva, pastreaza, apara. Intuneric rece. Ca intr-o fortareata inexpugnabila, in care, izolat de tot si de toate, lupti din toate fortele sa te izolezi si de tine.

Nu ma mai intrerupe, si nu incerca sa imi spui ca tu te simti bine cu tine. Pentru ca stii mai bine decat mine ce se intampla in orele adanci ale noptii, cand nu ai somn si pojghita subtire de superficialitate incepe sa se destrame, dandu-te la iveala pe tine. Dezvelindu-te, asa cum un cavou frumos se deschide pentru a scoate la iveala continutul sau. Dezgust si mizerie.

Eu am acceptat ceea ce sunt. Sunt intuneric si frig. Un gol intunecat si rece. Si la suprafata, o carapace fragila care seamana cu un om. Nu stiu daca seamana cu mine sau cu altcineva, stiu doar ca e suficienta pentru ca ceilalti sa nu isi dea seama ce sunt de fapt. Pentru ca ceilalti sa accepte carapacea mea ca asemeni lor si sa nu ma remarce.

Sunt bucuros ca inauntrul meu e intuneric si frig. Am intalnit si oameni care in interior aveau o alta carapace, si in ea, alta, tot asa pana cand in mijloc nu era decat pustiu.

Cred ca am sa plec. Simt ca in noaptea asta, imi va fi foarte freu sa raman in carapacea mea, si ma tem sa nu o sparg si sa ma pierd in intunericul si frigul de afara.

De ce?

                                                              

Nu inteleg atatea lucruri si totusi nu incerc sa le inteleg pentru ca imi este teama de ce as deveni cand le-as intelege. Ma ascund in spatele complexelor si le iubesc. Le iubesc pentru ca ele ma apara. Ma apara de cunoasterea care m-ar putea transforma in ceva ce nu as putea vreodata sa fiu. Pentru ca m-ar strivi. Imi este atat de teama sa intreb. Prefer sa cred decat sa gandesc, prefer sa aman decat sa incerc, prefer sa raman decar merg. Sa exist, mai bine decat sa traiesc. Sa traiesc e riscant, sa exist nu imi cere nimic, si totusi imi ia totul. E mai usor sa visez, sa cred, decat sa stiu si sa fac.

E bine sa ma ascund. Imi place aici jos, in temnita mea mica si umeda, cu miros de mucegai. Aici eu sunt stapan si din stabilitatea mea precara, (stabilitatea unei cladiri prabusite) pot sa rad de ceilalti, pot sa fiu cat de meschin vreau pentru ca aici par invulnerabil, aici nu ma poate atinge nimic, nici curajul nici viata, nici furia si nici energia. Aici sunt doar eu. Cine sunt eu? Sau mai degraba, ce?

Mai este si altceva decat teama si ipocrizie? A mai ramas ceva? Sau toate sunt doar laturi ale acestora cu nume diferite?

De ce imi e bine aici? De ce nu vreau sa ies? Pentru ca imi e teama? Sau pentru ca nu pot? Nu pot pentru ca imi este teama sau imi este teama pentru ca nu pot? Ce este afara? O alta temnita, mai mare? Exista “afara”?

Daca merg, am sa cad, daca incerc, am sa esuez, daca vreau, nu am sa pot.

Sunt doar o alta forma de manifestare a materiei, care, printr-un joc sinistru al hazardului a devenit pentru o clipa constienta de sine. Si in acest minuscule timp, se intreaba, fara a intelege sau accepta ca se intreaba, doar pentru a fugi de un raspuns pe care il cunoaste undeva in adancurile fiintei sale.

Ma intreb pentru a nu gasi raspunsul, pentru ca daca nu m-as intreba, el ar veni la mine. Intrebarea este ceea ce face raspunsul vulgar, aproape grotesc. Intrebarea elimina raspunsul. Cea mai sigura cale de a fugi de raspuns, este sa te intrebi.

Ma intreb deci, atatea lucruri, toate lucrurile de care imi e teama si lucrurile care mi-ar rani ochii de mult atrofiati in intunericul temitei mele mici.

Ma intreb in continuare, si sper sa am puterea sa ma intreb pana la capat, fara a fi prins din urma de raspunsul cumplit de care imi e atat de teama.