E liniste acum. Pare ca timpul e si el strivit in tarana si incearca acum sa isi ridice firava fiinta din praf si sa porneasca mai departe in cautarea oamenilor care l-au ucis. Dar nu mai poate. A murit de prea mult timp si nu mai poate sa inteleaga, sa simta, nu mai poate sa se afunde in lume si sa o contopeasca in fiinta lui efemera. Acum nu mai e decat un cadavru stravechi care viseaza sa rupa pecetile care i-au zavorat mormantul, viseaza sa simta din nou, sa spere, sa se lupte, sa il doara, sa ii fie teama. Fara macar sa inteleaga, ca... e mult timp de cand fiinta lui s-a descompus si toate gandurile care ii alergau libere prin suflet s-au prefacut in praf. Da.. e prea mult timp de cand a murit...
Dar cu toate astea orasul mort nu e pustiu. Se simte un zgomot bizar, un murmur indepartat, ca o multime galagioasa in departare. Nu se aude nimic, dar poti simti cu usurinta vibratiile acestea familiare si totusi intr-un mod pe care nu il poti intelege, atat de straine.
Sunt emotiie care nu au apucat sa se nasca in fapte, sunt gandurile care nu au apucat sa ia viata si sa isi fragmenteze trupul in cuvinte, sunt grijile care acum nu mai bantuie nici un suflet prea slab pentru a le strivi in noroiul din care s-au nascut... Si acum sunt toate aici, se preling incet de pe cladiri si intra in crapaturile pamantului..... alearga prin aer fara sa gaseasca mintea din care au izvorat, se tarasc ca niste viermi mari si translucizi pe podelele caselor pustii.
Nu au inteles inca faptul ca vor fi aici etern. Timpul care trebuia sa te ucida, sa le dizolve in eterul care le-a creeat, a murit.
Nici macar nu te observa. Pentru ele nu existi, pentru ca sunt legate pe vesnicie de mintile care le-au dat nastere si tanjesc sa se intoarca acolo unde apartin. Etern se vor zbate intr-o moarte stranie care le-a ucis in cel mai mizerabil mod pe care fiinta ei straveche in cunoaste. Nu le-a distrus, nu le-a oprit de a mai exista dar le-a luat singurul lucru care le facea sa functioneze, singurul lucru fara de care ele nu mai sunt nimic. Le-a luat ceea ce le creease si ceea ce in final, urma sa le distruga. Le-a luat scopul. Acum exista, dar nu mai au sens, nu mai au un motiv, sau o sarcina de indeplinit. Condamnate etern sa indeplineasca un rol pe care acum nu il mai cunosc si incapabile de a muri, ele isi tarasc fiinta chinuita prin praful rece al orasului mort.
