duminică, 10 iulie 2011

Castelul


Se amestecau unele cu celelalte, intr-un vartej fluid de senzatii, amintiri, creatii efemere si nasteau in fiecare clipa omul caruia ii apartineau si ii dictau emotiile, creatia si amintirile.
Printre copacii inghetati in indiferenta gandurilor ce tasneau din ei, se profila o ruina. Straveche. Intunecata. Un castel prabusit in temnita din adancul maruntaielor sale. Nici un gand nu indraznea sa isi ridice privirile inspre ruina din inima padurii. Nimeni nu amintea de ea, si toti incercau sa o uite. Nu stiau de cand este acolo sau cum a aparut. Se obisnuisera sa o evite, sa lupte cu amintirea ei si cu intrebarea. Cu atractia mistica pe care o avea cladirea aceea stranie si innecata ereu intr-u nimb de soapte moarte si pietrificate in timpul cristalizat din interior. Usile acelea nu pareau sa se fi deschis vreodata. Erau parte din ruina, asa cum ruina era parte din padure si din pamantul negru si crapat, facut din osemintele unor senzatii  moarte de mult.
Nu era teama ceea ce inconjura temnita. Nici maretie nu era. Poate o inlantuire a amandurora. Nu exista emotie, traire sau frantura de gand constient care sa nu fi dorit macar odata sa deschida portile cele stravechi si mute. Dar pe masura ce te apropiai de ea, simteai cum aerul devine mai dens, se solidifica aproape, si milioanele de particule care il alcatuiesc, pulseaza de o energie care ameninta sa explodeze in orice clipa. Nu era o traire cunoscuta sau macar controlabila, ci un amestec al tuturor trairilor, amplificate, si amestecate cu insasi Groaza. Insa… nimic nu e mai frumos decat ceea ce te inspaimanta. Daca nu te temi, atunci nu merita sa cauti. Daca nu te sperie, nu vei vrea sa afli.
Si atunci, din vartejul nebun al fulgilor de nea, care purtau numele vulgar de ganduri, s-a rupt o fiinta. Nu a fost curaj, nici nebunie, nici deznadejde, ci doar vointa. Curiozitate si fragilitate impletite intr-un nebunie care a nascut gestul nepermis. Portile au primit o atingere. O mana plina de tremur si de haos s-a lipit de metalul rece si prafuit.
Si lumea s-a oprit. A tresarit ca un animal speriat. Cand ecoul fiorului se stinsese, portile erau din nou inchise.

Inauntru, insusi timpul murise. Nu demult. I se mai zarea si acum cadavrul aruncat pe lespezile reci. Arata de parca fusese sfasiat de un monstru dement, care il contorsionase in moduri inimaginabile in dorinta de a-i provoca o suferinta cat mai mare inainte de a-l ucide. Era o marturie a unei uri si a unei furii greu de imaginat. In ochii lui goi, licarea inca groaza care l-a devorat in ultimele sale clipe si care acum ardea mocnit, alimentata de cadavrul mutilat pe vecie.
Trecand de timpul martirizat de pe podea, in fata gandului se deschidea acum o sala uriasa, cenusie, cu peretii de piatra inghetata in care zaceau alte ganduri, imprastiate in mii de cioburi pe podeaua murdara. Cioburi si fapturi aberante, sinistre. Gandurile incercau vesnic sa isi recompuna fiinta si sa scape. Sa poate din nou sa zboare. Nici unul nu dadea atentie calatorului care se oprise sa le priveasca cu ochii mariti de teama si mirare.  Si privirea lui nu intalni nici o alta de care sa se poata suda macar o clipa. Ochii gandurilor care agonizau, nu ma traiau. Era o disperare muta in ei, dar nu una vie, care se framanta, si care urla in frustrarea ei fara margini, ci una zugravita pe un perete vechi de biserica mucegaita si cu miros de ars. Nu mai traia de mult. Murise in adancul fiintei lor, si durerea ei ramasese gravata pe peretele exterior al ochilor.
Nici unul nu reusise sa isi gaseasca trupul complet, sa adune toate cioburile in care se sparsese, insa erau unele care potrivisera cioburi de la alte ganduri si acum alcatuiau o fiinta informa care agoniza la fel ca cele care inca mai cautau animate de o urma de speranta care ameninta sa se stinga in fiecare clipa imobilizand masina fragila care abia se mai tara prin gunoaiele din jur.
.
In mijlocul salii se casca o groapa intunecata. Sau un capat de tunel. Sau doar o bucata rotunda de intuneric. Nici o scara, nici un semn, nici un mijloc de a cobora in afara de cadere. Cata nebunie iti trebuie pentru a sari in gaura de unde probabil au fost scuipate ramasitele care se tarau acum informe pe podea. Si in care si ele au intrat manate de aceeasi curiozitate care te electrizeaza acum si pe tine? Probabil tot atata cata iti trebuie sa deschizi usa castelului intunecat.
Caderea parea ca nu se va mai termina niciodata.
Si apoi contactul cu un pamnat gras si umed, viu aproape, care pulsa de durerea victimelor care au sangerat, au plans si au murit imbratisandu-l.
O lumina putrezita se prelingea de pe peretii scrijeliti de gheare, fara sa reuseasca sa risipeasca intunericul, ci amestecandu-se cu el si poate diluandu-l putin.
Aici jos, regulile care guvernau lumea cunoscuta nu mai aveau aproape nici o insemnatate. Torturate si pervertite de forte mai presus de intelegerea lor, devenisera acum niste scalvi supusi si tacuti care deformau in continuare universul tentacular al tunelurilor umede transformandu-l in ceva ce doar ciudatii lor stapani puteau intelege si controla intr-o oarecare masura.
Temnita era de fapt un labirint.
Sunete, trairi, emotii, se amestecau si razbateau din pereti, saturau aerul, ca un val, care prevesteste furtuna, ca o adiere, care vesteste vijelia... Erau marturii ale trecerii Lor. Ale apropierii sau departarii fiintelor care stapaneau aceasta lume. Fiinte care impleteau in trupurile lor puternice ura si furia, razbunarea si groaza, dar toate acestea purificare si filtrate, astfel incat din ele nu mai ramasese decat energia primara care le alcatuieste. Sentimentele, pentru a putea fi intelese, trebuie sa isi arunce o mantie deasupra energiei care pulseaza nestavilita in fiinta lor si prin acest invelis strain ele pot comunica, intelege, si pot fi descifrate. Dar cand aceste energii se rup de partea care le cofera integritate, stabilitate, si care este defapt puntea lor catre lumea rationala a gandurilor, si se unesc intr-un uragan dezlantuit de ura, furie si nebunie, apare una din creaturile care locuiesc acum tunelele temnitei intunecate. Demoni ciudati, imposibil de inteles sau controlat, ei nu recunosc nici o autoritate si nici o comunicare. Sunt devorati in fiecare clipa de energia care ii alcatuieste si care le incinereaza treptat forma pentru a putea exista. Si atunci cand mor, din cenusa lor se nasc umbrele. Umbrele sunt temnicerii care vegheaza ca nimeni sa nu tulbure haosul labirintului cu vreo lege absurda din lumea de sus. Umbrele se contopesc cu temnita insasi, se preling din pereti, izvorasc din podea, sunt percepute si tolerate de fiarele atotputernice care alearga urland si lovind cu ura peretii uzi si reci.
Nu avea sfarsit, si nici inceput. Era un labirint perfect. O singura cale de acces si una de iesire. Toate astea le simteai, nu trebuia sa ti le spuna cineva, sau sa le citesti, sau sa le simti. Gandul inainta gol de orice urma de speranta, pustiit de orice emotie, cu flacara curiozitatii aproape innecata in groaza. Era o intensitate nemaiintalnita de gandul calator. Nu era sentimentul acela care te macina, te loveste, te striveste, te anihileaza, nu, groaza aceasta pur si simplu te ingloba. Te aspira si te amesteca in trupul ei rece si pustiu.
Valurile cresteau in intensitate, senzatiile deveneau din ce in ce mai aproape, mai clare, mai puternice.
Erau aproape. Parea ca in orice directie ar fi luat-o intensitatea nu scadea si orice tunel ducea spre acelai loc. Mai aproape, cu fiecare pas mai aproape. De Ele. Nu simteai tensiunea, ci inaintai prin ea, ca printr-o masa vascoasa si rece, o respirai, si simteai cum iti impregneaza fiecare fibra a fiintei.
Nu era surpriza. Nu mai era loc pentru ea. Se astepta oarecum la asta dar tot sperase ca nu se va intampla acum. Mai tarziu, inca un minut, inca o secunda de viata....
In fata gandului statea o energie fara forma si fara chip, o entitate care nu urla turbata, nici nu gonea, muscand din pamantul murdar, ci plutea usor, ca o umbra, dar departe de a fi asa ceva. Nu era furie, sau ura, nici energie exploziva sau placere sadica, ci doar... durere. Curata, nemurdarita de nici un alt sentiment sau emotie, venea incet spre gandul impietrit. Nu l-a strivit sub greutatea ei, nu l-a sfartecat in mii de bucati de panica, nici nu l-a amestecat cu ea, ca sa se minta ca isi poate dilua oarecum fiinta blestemata, ci i-a lasat obucatica din preaplinul trupului ei stravechi. Nu a luat nimic in schimb. Ci doar a trecut si i-a lasat un strop din agonia ei eterna. L-a picurat in trupul gandului si a trecut mai departe.
Temnita disparuse.
Fusese vis? Senzatie? Sau se intamplase in realitate?
Copacii erau la fel, lumina se filtra ca si mai inainte printre frunzele intunecate tesand un mozaic efemer pe pamantul uscat. In departare, se vedea silueta stranie a ruinei.
Totul parea neschimbat.
Totul in afara de un gand ciudat, care privea inspre vechea ruina, si  incerca sa inteleaga furtuna noua care tocmai se nastea in trupul sau. Amintirile se amestecau, se impleteau si se diluau in senzatii intr-un vartej nebun care ameninta sa spulbere pojghita de ratiune care inca mai reusea sa tina sub control valul ce rabufnea din adancuri, impins de o energie intunecata si moarta pe care nu o cunoscuse pana atunci. Nu era o furtuna obisnuita, trecatoare, ci un uragan care parea ca va continua la nesfarsit, iar pe fundalul acestui haos, gandul putea inca sa distinga un singur lucru clar. Toate ideile, trairile, amintirile care se amestecau turbate in delirul acela nou, in afara de faptul ca se diluau, si se amestecau unele cu celelalte, se si... murdareau. Se murdareau de ceva intunecat si nespus de greu, ceva care in loc sa le stavileasca, parea ca le impinge sa alerge, sa se intrepatrunda, sa se dezbrace ce fiinta lor si sa urle in agonie pana cand se vor pulveriza in mii de schije de nebunie care vor sfasia trupul altei fiiinte prinse in vartejul dement.
In sfarst, a inteles si el. Nu se prabusise nimic, nu lipsea nimic, ci era ceva care prisosea. Ceva care aruncase toata lumea lui interioara intr-un haos pe care acum il murdarea putin cate putin cu fiinta ei veche si pustie. Era un fragment de durere, o bucata din fiinta care si-a lasat pecetea in trupul gandului. Si acum el se dilua se amesteca, transforma, si anula, si  lucrul care ii fulgera ultima urma de ratiune neinnecata in teama, a fost acela ca.... va deveni si el aidoma fiintei din tunel. Si atunci, a inceput sa se tarasca. Incet, cu disperarea si vointa untimelor minute, spre ruina pustie. Doar acolo ciobul din trupul sau care il distrugea acum incet, ar fi putut sa se intoarca, sa dispara si sa se uneasca cu fiinta care il creease.
Au trecut zile? Minute? Secole? Nu mai conta. Ajunsese in fata usilor care erau acum deja deschise. Cadavrul timpului, parca mai mic, ramane in urma, sala cu .... dar unde e? unde e poarta? Unde e gaura, bucata de intuneric? In mijlocul salii inghetate in care aceleasi ganduri agonizau, nu mai era nimic. Doar podeaua rece si plina de bucati din trupurile muribunde care incercau vesnic sa se recompuna.
Unde e...? Poarta...?
Ultima scanteie a ratiunii s-a pastrat gravata pe ciob ca o pecete pusa cu un fier inrosit pe carnea unui sclav. Undeva, mai departe, prabusit langa o arcada, statea un gand pe jumatate distrus si el, care cauta aidoma unui animal orb, bucata care ar fi putut sa ii daruiasca libertatea. O cunostea. Stia acum ce ii lipsea, intelesese si ce s-a intamplat. Stia de ce e acolo si ce cauta, dar toate astea nu aveau nici o importanta in comparatie cu faptul ca el era de fapt.. mort. Un gand mort din care energia se scurge ca un rau caruia i s-a rupt barajul, iar acum mai ramasese doar un firicel care se ingusta cu fiecare clipa. Bucata de durere se imprastiase si ea. Ramasese o carcasa aproape golita de viata care se tara incet, si cu o disperare muta pipaia fiecare ciob pe care il gasea sperand sa il gaseasca pe cel gravat cu o intrebare scrisa cu ultima scanteie de intelegere pe care mintea lui muribunda a mai putut sa o nasca intreaga.
Dar nici acum nu intelesese ca poarta nu ducea in vreun loc strain sau vreo dimensiune bizara si monstruasa, bantuita de fiinte de nedescris. Poarta nu ducea in afara. Poarta... se deschidea defapt... inauntru.