Pamant

Din cer cad bulgari mari de pamant care se sparg cu un sunet prafos de oameni, de case, de masini, de strazi de… suflete… Incet, imi ajung la genunchi, la piept, peste cap… respir pamant, scuip cuvinte scrasnite si pline de praf. Cuvinte moarte, grele, care nu au sens sau scop. Sunt bucati de lut, ca si mine, ca si lumea care ma inconjoara si pe care se pare ca nimeni altcineva nu o observa. E pamantul din peretii mormantului care se prabuseste si imi da impresia ca se misca ceva in jurul meu. In rest.... o tacere inchisa, strivita. Care nu umple spatiul, ci este spatiul, este timpul, este aici totul. Aici, jos.
Suntem morti deja. Niste morti care merg, vorbesc, sunt veseli, rad, isi poarta zi de zi povara banalitatii aparent fara sa o observe, stiind dar neacceptand ca totul e doar o iluzie. Ca o bucata de pamant pe care o sfarami in pumn. Absurd, stupid, fara sens. Nu iti spune ceva, nu vrea nimic, nu cere macar nimic, e doar... mort. Sec, rece.
Si doar pentru ca se rostogoleste cand il lovesti cu piciorul nu inseamna ca se misca, iar daca praful din care e facut, poate fi purtat de vant, nu inseamna ca poate zbura.
Doar pentru ca radem, glumim, iubim, nu inseamna ca suntem vii. Inseamna doar ca ne-a lovit ceva si ne rostogolim putin sub impulsul socului. 
Eu am inteles toate astea, si tu acum, la fel. Dar asta nu inseamna nimic. Nu inseamna decat ca doi bulgari de pamant si-au dat seama de existenta lor absurda.

Perfect

As vrea sa fiu acolo. Sa privesc ruinele fumegande ale noastre. Si sa stiu ca totul s-a terminat perfect. Ca pana la urma a fost bine. Ca nu am esuat. As vrea sa simt ca timpul s-a oprit si orele s-au solidificat si s-au lipit de mormanele de moloz. Ca infectia a fost oprita o data pentru totdeauna. Ca in sfarsit este pace.  As vrea sa stiu ca in final... am reusit.
Vantul se scurge printre podurile prabusite, casele amestecate cu noroiul pe care au fost cladite, printre oasele imprastiate in pietele alta data colcaind de mizerie si sudoare. Si nu duce cu el nimic. Decat o liniste stranie. E linistea impacarii si a intelegerii.  In departare, se vede un fost oras. Acum este un morman de fiare contorsionate, cioburi, moloz si oase.... multe oase imprastiate si sparte. Linistea se prelinge pe craniile albe, iese din orbitele mari si goale...
In sfarsit ceasul s-a oprit. In sfarsit timpul a fost ingenunchiat. Nimicit o data cu noi, el nu se va mai intoarce vreodata. A disparut odata cu ultimul strigat, cu ultimul suspin de usurare, cu ultima bataie a inimii...
Negrul se amesteca cu cenusiul apusului si formele stranii care danseaza in aerul rece al inserarii incep sa isi piarda conturul. Se amesteca, degenerand in sentimente si apoi idei iar in final senzatii. Ale cui....? Ale tuturor. Ale noastre, celor care acum suntem aici. Disparuti si totusi prezenti in eternitate.
As vrea sa fiu acolo. Sa stau langa mormantul tau si al meu, langa locul in care am cazut si clipele au inghetat. Cum se opresc aripile unei pasari ucise au inghetat. Entitati vii, devenite bucati de carne care s-au prabusit inerte pe podea.  Sunt atat de linistit acum ca totul s-a terminat. Ca nu va mai trebui sa luptam, sa speram, sa mintim, sa... cadem. Acum am aflat toate intrebarile, si toate rapunsurile. Acum, am inteles.  Acum timpul s-a amestecat cu spatiul si cu noi. Acum.... a disparut. La fel ca si ieri, ca si maine....