marți, 19 aprilie 2011

Caderea

Incepusera sa se miste in jurul nostru. Nu de acum. Lucrurile parca incet, incet reveneau la viata si prindeau sa se miste. Mereu in spate, spre spatele nostru. Le vedeam cum vin crescand parca putin cate putin, ajungeau langa noi si le puteam atinge, gusta, simti, si apoi, treceau, incet, asa cum venisera.  Asa era la inceput.
Acum insa, tot fragilul echilibru era stricat. Nu mai simteam aerul cum atarna nemiscat in fata mea, ci alerga turbat, spulberand gandurile si emotiile rebele in mii de fire de praf. Lucrurile care goneau spre noi acum, nu mai puteau fi atinse, sau gustate, pur si simplu treceau prea repede. Nici eu nici tu nu ne dadeam seama ce se intampla.
Pana intr-o zi. Pana cand am inteles in sfarsit ce se intamplase. Ce se intampla de la inceput.
Cadeam.  La inceput fusese atat de incet incat nici nu observasem. Cand am vazut lucrurile miscandu-se, nu am dat importanta iar acum era mult prea tarziu. Nu mai aveam unde sa plecam sau ce sa alegem. Nici macar locul unde vom cadea nu il puteam alege. Eram atat de aproape unul de celalalt, incat din departare am fi parut ca o singura fiinta. Si acum urma sa ne despartim pentru prima data.  Deja vedem cum incepe sa se contureze suprafata aspra, dura, care ne atragea cu o forta ireala. Disparuse golul din jurul nostru. Nu mai eram sus, ci atat de aproape de sfarsit, incat am dat viata temerii care luase contur inca de cand am inteles ca ne prabusim.  Impactul ne va desparti. Si in scurtele momente de agonie, fiecare va fii singur. Fiecare va muri singur. Fara sa il simta pe celalalt, fara sa ii poata asculta privirea, fara sa ii poata trimite o frantura de zambet...
Nu mi-ai spus nimic atunci. Nu mai era loc pentru cuvinte.  Am inchis ochii ca sa iti ascult gandurile, sentimentele, ca de fiecare data si tot ca de fiecare data m-am pierdut in ele, atent la fiecare vibratie a sufletului tau, si la fiecare senzatie care se forma.
Si dintr-o data, nu mai eram separati. Nu iti mai ascultam gandurile, ci devenisera gandurile mele, nu iti mai simteam fiecare pulsatie, ci era inima mea pe care o auzeam, nu ma mai straduiam sa iti inteleg complexul labirint de senzatii, pentru ca eu le traiam in momentul acela. Si atunci am inteles.
Caderea nu ne separase. Ci implinise ceea ce visasem toata viata. Acum, eram o singura fiinta. Care murea incet, neavand timp sa isi simta durerea, ci minunandu-se de frumusetea gandurilor si amintirilor care se uneau pentru a naste ceva atat de frumos si care acum murea. Era un ideal care devenise realitate si acum isi traia primele secunde de existenta, prea fascinat de lumea din interiorul sau si de propria complexitate pentru a-si da seama ca de fapt… moare.

vineri, 15 aprilie 2011

Stele


      Ieri stelele cadeau din cer peste oamenii grabaiti intr-o ploaie fina si aproape imateriala de lumina moarta. Parea ca fiinta lor se descompusese inapoi in gandurile din care a luat nastere, si dupa ce a stralucit o clipa, s-a hotarat sa moara cat timp inca mai lumina. Si acum, praful luminos de stele moarte ningea usor peste oamenii prea grabiti sa il observe. Nu curgea prin ei ca de fiecare data, nu se contopea cu ei, amestecandu-le gandurile si emotiile intr-o feerie a luminii, ci aluneca pe suprafata lor aspra si incapabila sa le mai primeasca. Nu din cauza ca erau moarte. Ci din cauza oamenilor nepasatori la magia care se dezlantuia in jurul lor. Nepasatori la ultimul strigat de ajutr al stelelor carora ei le-au dat nastere si pe care tot ei le-au ucis. Nu acum, fireste, ci de -a lungul multor clipe de nepasare si uitare. Ele au murit putin cate putin pana cand s-au dizolvat in golul care le inconjura si acum se cern din cer, spulberate, distruse. Moarte. Dar le-ar fi fost suficienta o clipa de atentie, un moment de intelegere si ar fi putut renaste, ar fi putut straluci din nou. Dar nu mai avea cine sa le iubeasca si sa le arunce pe cer, sa le imprumute putin din viata emotiilor si a trairilor din suflet.
      Cei pe care cadeau acum, erau morti si ei. Uitasera de stele, si uitasera si ca tot ei le-au creat cu multa vreme inainte.  Inaintau tacuti printe peretii unui mormant urias pe care nu aveau cum sa il simta si care le fura putin cate putin din fiinta lor pustie.

joi, 14 aprilie 2011

Picaturi



E intuneric aici jos. Intuneric si frica. Pe pereti sunt niste picaturi mari si negre care se tarasc incet spre podea. Dar nu vin de undeva, ci insasi temnita transpira. Si se misca o data cu mine, o data cu gandurile mele. Ating o picatura si nu simt nimic. Sterg peretele cu mana si nu reusesc sa simt picaturile. Doar o miscare ciudata, organica, pulseaza de-a lungul zidurilor. Reusesc in cele din urma sa iau pe deget o picatura si o simt cum trece incet in mine. E o farama din sufletul meu. Cum de nu mi-am dat seama?! Sunt in adancul fintei mele, intr-o temnita pe care singur am construit-o si care trebuia sa ma apere dar abia acum am inteles ca nu poti cladi ziduri din teama. Dar nu mai conteaza. Nu am sa mai ies niciodata de aici. Am sa exist mereu in ruina mea de inima privind cum picaturile de suflet se imputineaza pe zi ce trece pana cand nu va mai ramane nimic din temnita mea sau din invelisul pustiu  pe care oamenii il identifica cu mine. Acela se va misca la fel ca si inainte, toate vor fi la fel pentru el pana cand intr-o buna zi, si ultima scanteie care tine agregatul acela complicat in functiune se va stinge. Dar eu voi fi murit de mult cand se va intampla asta. Deja nu mai am mult timp. Temnita mea se face din ce in ce mai  mica si incet, incet ma va strivi intre peretii ei vii. Pereti pe care eu i-am ridicat ca sa ma apere. Acum ma vor prinde sub greutatea lor si ma vor face sa devin una cu ei. Voi simti toata teama din care i-am ridicat, toata frica pe care am turnat-o in ei si toate remuscarile care sunt inchise in fiinta lor de piatra vie. Si atunci gandurile mele se vor risipi, senzatiile se vor dilua in alcatuirea zidurilor si emotiile vor picura din peretii reci si morti de-acum.