Pamant

Din cer cad bulgari mari de pamant care se sparg cu un sunet prafos de oameni, de case, de masini, de strazi de… suflete… Incet, imi ajung la genunchi, la piept, peste cap… respir pamant, scuip cuvinte scrasnite si pline de praf. Cuvinte moarte, grele, care nu au sens sau scop. Sunt bucati de lut, ca si mine, ca si lumea care ma inconjoara si pe care se pare ca nimeni altcineva nu o observa. E pamantul din peretii mormantului care se prabuseste si imi da impresia ca se misca ceva in jurul meu. In rest.... o tacere inchisa, strivita. Care nu umple spatiul, ci este spatiul, este timpul, este aici totul. Aici, jos.
Suntem morti deja. Niste morti care merg, vorbesc, sunt veseli, rad, isi poarta zi de zi povara banalitatii aparent fara sa o observe, stiind dar neacceptand ca totul e doar o iluzie. Ca o bucata de pamant pe care o sfarami in pumn. Absurd, stupid, fara sens. Nu iti spune ceva, nu vrea nimic, nu cere macar nimic, e doar... mort. Sec, rece.
Si doar pentru ca se rostogoleste cand il lovesti cu piciorul nu inseamna ca se misca, iar daca praful din care e facut, poate fi purtat de vant, nu inseamna ca poate zbura.
Doar pentru ca radem, glumim, iubim, nu inseamna ca suntem vii. Inseamna doar ca ne-a lovit ceva si ne rostogolim putin sub impulsul socului. 
Eu am inteles toate astea, si tu acum, la fel. Dar asta nu inseamna nimic. Nu inseamna decat ca doi bulgari de pamant si-au dat seama de existenta lor absurda.