Si daca monstrii dinafara ii vor devora vreodata pe cei dinlauntru, daca teama nascuta din experienta va fi singura pe care o vom mai cunoaste, daca umbrele care ne vor mai bantui mintile aplatizate, nu vor fi decat cele creeate de noi, atunci, sa stiti ca am murit. Ca am disparut. Ne-am inecat in zambetele seci ca niste coji goale, ne-am spulberat in cuvinte care nu mai ascund ganduri in spatele lor, am pierit goi pe dinauntru. Pacea este cea care ucide. Bucuria, siguranta, stabilitarea... Atunci cand monstrii au murit in lanturi in adancurile templelor, atunci cand tenebrele au fost alungate din cea din urma temnita de lumini prea crude si stupide, atunci cand ultima farama de groaza s-a spulberat in vant, atunci... nimic nu freamata. Nimic nu mai pulseaza, clepsidra s-a spart iar viata, timpul s-au strivit in praf.
Pentru ca monstrii au energia pe care noi le-o turnam in vene in ceasurile tarzii ale noptilor in care coboram in temnitele cele mai adanci si intinzandu-le mana, dansam, urlam impreuna cu ei, lasandu-i sa ne devoreze.
Pentru ca urletele al caror ecou il auzim razbatand din adancurile pe care cu mana tremuranda le ferecam dimineata, sunt urlete pe care le cunoastem mult prea bine. Mult prea bine ca sa ne simtim impacati cu gandul asta. Cu gandul ca ne sunt atat de familiare....
In spatele portilor care tremura in fiecare noapte, sub lovituri turbate, se afla fiintele pe care noi le-am aruncat acolo. Fiinte care ne sunt nepermis de familiare.
De ce nu intelegem odata ca monstrii care zgarie peretii reci cu ghearele lor lungi si insangerate, care izbesc in portile de fier, care isi urla frustrarea cu glasurile lor de gheata, nu pot iesi din temnita, si nu pot sparge portile pentru ca.... ei insisi sunt cei care au facut portile si le-au incuiat. Ei insisi au cheia, si tot ei au cladit temnita.
Sper doar ca odata vor intelege...
Sper doar ca odata vom intelege...
Si vom strivi portile de fier, vom spulbera in vant inchisoarea de praf si atunci....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu