Picaturi

E intuneric aici jos. Intuneric si frica. Pe pereti sunt niste picaturi mari si negre care se tarasc incet spre podea. Dar nu vin de undeva, ci insasi temnita transpira. Si se misca o data cu mine, o data cu gandurile mele. Ating o picatura si nu simt nimic. Sterg peretele cu mana si nu reusesc sa simt picaturile. Doar o miscare ciudata, organica, pulseaza de-a lungul zidurilor. Reusesc in cele din urma sa iau pe deget o picatura si o simt cum trece incet in mine. E o farama din sufletul meu. Cum de nu mi-am dat seama?! Sunt in adancul fintei mele, intr-o temnita pe care singur am construit-o si care trebuia sa ma apere dar abia acum am inteles ca nu poti cladi ziduri din teama. Dar nu mai conteaza. Nu am sa mai ies niciodata de aici. Am sa exist mereu in ruina mea de inima privind cum picaturile de suflet se imputineaza pe zi ce trece pana cand nu va mai ramane nimic din temnita mea sau din invelisul pustiu  pe care oamenii il identifica cu mine. Acela se va misca la fel ca si inainte, toate vor fi la fel pentru el pana cand intr-o buna zi, si ultima scanteie care tine agregatul acela complicat in functiune se va stinge. Dar eu voi fi murit de mult cand se va intampla asta. Deja nu mai am mult timp. Temnita mea se face din ce in ce mai  mica si incet, incet ma va strivi intre peretii ei vii. Pereti pe care eu i-am ridicat ca sa ma apere. Acum ma vor prinde sub greutatea lor si ma vor face sa devin una cu ei. Voi simti toata teama din care i-am ridicat, toata frica pe care am turnat-o in ei si toate remuscarile care sunt inchise in fiinta lor de piatra vie. Si atunci gandurile mele se vor risipi, senzatiile se vor dilua in alcatuirea zidurilor si emotiile vor picura din peretii reci si morti de-acum.