Stele

      Ieri stelele cadeau din cer peste oamenii grabaiti intr-o ploaie fina si aproape imateriala de lumina moarta. Parea ca fiinta lor se descompusese inapoi in gandurile din care a luat nastere, si dupa ce a stralucit o clipa, s-a hotarat sa moara cat timp inca mai lumina. Si acum, praful luminos de stele moarte ningea usor peste oamenii prea grabiti sa il observe. Nu curgea prin ei ca de fiecare data, nu se contopea cu ei, amestecandu-le gandurile si emotiile intr-o feerie a luminii, ci aluneca pe suprafata lor aspra si incapabila sa le mai primeasca. Nu din cauza ca erau moarte. Ci din cauza oamenilor nepasatori la magia care se dezlantuia in jurul lor. Nepasatori la ultimul strigat de ajutr al stelelor carora ei le-au dat nastere si pe care tot ei le-au ucis. Nu acum, fireste, ci de -a lungul multor clipe de nepasare si uitare. Ele au murit putin cate putin pana cand s-au dizolvat in golul care le inconjura si acum se cern din cer, spulberate, distruse. Moarte. Dar le-ar fi fost suficienta o clipa de atentie, un moment de intelegere si ar fi putut renaste, ar fi putut straluci din nou. Dar nu mai avea cine sa le iubeasca si sa le arunce pe cer, sa le imprumute putin din viata emotiilor si a trairilor din suflet.

      Cei pe care cadeau acum, erau morti si ei. Uitasera de stele, si uitasera si ca tot ei le-au creat cu multa vreme inainte.  Inaintau tacuti printe peretii unui mormant urias pe care nu aveau cum sa il simta si care le fura putin cate putin din fiinta lor pustie.