Caderea

Incepusera sa se miste in jurul nostru. Nu de acum. Lucrurile parca incet, incet reveneau la viata si prindeau sa se miste. Mereu in spate, spre spatele nostru. Le vedeam cum vin crescand parca putin cate putin, ajungeau langa noi si le puteam atinge, gusta, simti, si apoi, treceau, incet, asa cum venisera.  Asa era la inceput.

Acum insa, tot fragilul echilibru era stricat. Nu mai simteam aerul cum atarna nemiscat in fata mea, ci alerga turbat, spulberand gandurile si emotiile rebele in mii de fire de praf. Lucrurile care goneau spre noi acum, nu mai puteau fi atinse, sau gustate, pur si simplu treceau prea repede. Nici eu nici tu nu ne dadeam seama ce se intampla.

Pana intr-o zi. Pana cand am inteles in sfarsit ce se intamplase. Ce se intampla de la inceput.

Cadeam.  La inceput fusese atat de incet incat nici nu observasem. Cand am vazut lucrurile miscandu-se, nu am dat importanta iar acum era mult prea tarziu. Nu mai aveam unde sa plecam sau ce sa alegem. Nici macar locul unde vom cadea nu il puteam alege. Eram atat de aproape unul de celalalt, incat din departare am fi parut ca o singura fiinta. Si acum urma sa ne despartim pentru prima data.  Deja vedem cum incepe sa se contureze suprafata aspra, dura, care ne atragea cu o forta ireala. Disparuse golul din jurul nostru. Nu mai eram sus, ci atat de aproape de sfarsit, incat am dat viata temerii care luase contur inca de cand am inteles ca ne prabusim.  Impactul ne va desparti. Si in scurtele momente de agonie, fiecare va fii singur. Fiecare va muri singur. Fara sa il simta pe celalalt, fara sa ii poata asculta privirea, fara sa ii poata trimite o frantura de zambet...

Nu mi-ai spus nimic atunci. Nu mai era loc pentru cuvinte.  Am inchis ochii ca sa iti ascult gandurile, sentimentele, ca de fiecare data si tot ca de fiecare data m-am pierdut in ele, atent la fiecare vibratie a sufletului tau, si la fiecare senzatie care se forma.

Si dintr-o data, nu mai eram separati. Nu iti mai ascultam gandurile, ci devenisera gandurile mele, nu iti mai simteam fiecare pulsatie, ci era inima mea pe care o auzeam, nu ma mai straduiam sa iti inteleg complexul labirint de senzatii, pentru ca eu le traiam in momentul acela. Si atunci am inteles.

Caderea nu ne separase. Ci implinise ceea ce visasem toata viata. Acum, eram o singura fiinta. Care murea incet, neavand timp sa isi simta durerea, ci minunandu-se de frumusetea gandurilor si amintirilor care se uneau pentru a naste ceva atat de frumos si care acum murea. Era un ideal care devenise realitate si acum isi traia primele secunde de existenta, prea fascinat de lumea din interiorul sau si de propria complexitate pentru a-si da seama ca de fapt… moare.