Dar ea are nevoie de atentie mai mult decat celelalte. Are nevoie sa fie acceptata, inteleasa, crescuta. Sadita cu grija mai intai in adancul sufletului si pastrata ca pe cea mai de pret comoara. Este atat de frumoasa cand creste, pentru ca nu e doar o senzatie tentaculara care inglobeaza gandurile din jurul ei. Nu le striveste si nici nu le transforma.
Le incinereaza.
Le reduce la ceea ce sunt ele de fapt. Praf de sentimente. Cadavre pietrificate si strivite care zboara purtate de eternul vant care face ca tenebrele din adancul sufletului sa para animate. Sa para ca au prins viata si incep sa se miste, sa vrea, sa simta.
Atat de fragila la inceput si atat de greu da pastrat nealterata. In forma ei pura, atunci cand nu contamineaza, nu se amesteca, nu intelege, nu crede, ci … arde. Dezintegreaza.
Nimic nu ii poate rezista pentru ca nimic nu ii seamana in alcatuire.
Ura.
Cel mai puternic dintre sentimente atunci cand nu e murdarit de ratiune. Atunci cand e liber sa traiasca si sa se hraneasca cu celelalte trairi. Sa le devoreze si astfel sa moara. Sa isi infiga coltii in fiinta lor fragila si atat de banala si sa le impace cu neantul pe care ea il numeste…. Sine.
Sa le arunce si sa le contopeasca cu intunericul solid care traieste si in ea. Acel intuneric material care traieste, simte, se hraneste cu durerea pe care insusi o cultiva si o ingrijeste. Ii savureaza fiecare picatura si moare odata cu fiecare strop care ii dilueaza trupul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu