Nebel

Printre copacii reci si aspri se taraste ceva fara forma. Nu atinge pamantul, insa iese din el. Nu inteleg ce este, dar imi place sa ma invaluie, sa se filtreze prin mine si sa o privesc cum ramane in urma murdara, incarcata,…. grea. Acum aproape ca atinge pamantul. Nu mai pluteste usor, si nu se amesteca cu cealalta. A devenit altceva. A devenit o bucatica din mine care se va dezintegra in curand. O invidiez.
O neliniste oarba care a prins forma, si care se destrama usor pe masura ce se naste si traieste atingand totul cu trupul ei rece. Se destrama putin mai lent decat se naste pana cand balanta se rastoarna si moartea o prinde din urma. Nu se mai naste. Doar dispare. Nu se contopeste cu ceva, nu devine altceva, cu pur si simplu se prabuseste in ea, pentru ca ea insasi este golul. E pustie inauntru, si astfel, cade in ea insasi, neavand ceva care sa o sustina. Ceva care sa ii dea sens, care sa ii arate ca mai sunt si alte lucruri in afara de vidul inghetat din interior.
Frunzele umede nu inteleg nimic din ce s-a intamplat, copacii sunt prea greoi ca sa o perceapa macar. A fost? Sau nici nu s-a intamplat? Dar pietrele o cunosc. De atatea veacuri se naste si dispare fara a avea nimic de spus sau aratat. Dand glas doar pustiului care a format-o si care acum o devoreza. Pentru ca ce este altceva decat materializarea golului, nimicul care a prins forma…?
Si totusi o invidiez. Ea se poate lasa sa piara in golul care o formeaza. Ea isi poate permite sa dispara in nimicul care i-a dat nastere….. ea are voie…
Eu insa trebuie exist pana la capat, sa duc povara goala si lipsita sens a ….. mea.