Strazile s-au amestecat cu cladirile si cu picaturile de apa. Merg incet ca sa simt bucatelele de ploaie cum se sparg si trec incet prin mine. Poate prea incet pentru a fi observate imediat. Cad nepasatoare si mor cu un zgomot surd, care nu le mai apartine, un zgomot de carne trantita pe scanduri ude si reci. Ploaia amesteca orasul, ca o panza proaspat pictata pe care un copil se joaca cu palmele ude.
Strazile incep sa curga, se amesteca cu trotuarele si se preling in sus. Niciodata in jos, in pamant, ci mereu in sus, urca pe cladiri, pe stalpi, pe oameni, pe mine… Universul lichid a inglobat totul si i-a redat pacea. O pace dinamica, primordiala, care transforma, omogenizeaza, si… impaca. Doar in mici scobituri uscate din acest univers , stau oamenii care asteapta sa treaca domnia ploii. Fara sa inteleaga nimic din ea, din magia ei, fara sa o simta, fara sa o inteleaga si fara sa le pese de ea.
Picaturile danseaza prin aer, sclave ale vantului, ele se reped unele in altele, se contopesc, de desfac, se sparg si apoi renasc. Nu mai conteaza cine esti tu si cine sunt eu, toti suntem ploaie. Bucati de ploaie, supuse vantului.
Apa de jos se amesteca cu apa de sus, stergand orizontul, devenit lichid si el. Nu ai cum sa rezisti ploii daca nu te unesti cu ea. Ea nu tolereaza altceva decat fiinta ei de apa, si de aceea, acopera tot si toate cu un strat fin din trupul ei. Astfel poate sa se minta ca totul ii apartine, ca totul este ca ea, si din ea. Ca totul…. este ea. Si nu are dreptate? Si eu ii platesc tributul minciunii si ma las acoperit de mantia ei primitoare. Si o las sa creada ca sunt al ei, ca sunt o bucata de ploaie mai mare.
Cand se opreste, cand pleaca de fapt, multumita ca a cucerit inca o parte de lume, raman in urma ei, doar urmele amagirii pe care o poarta cu sine. O lume uda si totusi parca putin mai vie.
Strazile incep sa curga, se amesteca cu trotuarele si se preling in sus. Niciodata in jos, in pamant, ci mereu in sus, urca pe cladiri, pe stalpi, pe oameni, pe mine… Universul lichid a inglobat totul si i-a redat pacea. O pace dinamica, primordiala, care transforma, omogenizeaza, si… impaca. Doar in mici scobituri uscate din acest univers , stau oamenii care asteapta sa treaca domnia ploii. Fara sa inteleaga nimic din ea, din magia ei, fara sa o simta, fara sa o inteleaga si fara sa le pese de ea.
Picaturile danseaza prin aer, sclave ale vantului, ele se reped unele in altele, se contopesc, de desfac, se sparg si apoi renasc. Nu mai conteaza cine esti tu si cine sunt eu, toti suntem ploaie. Bucati de ploaie, supuse vantului.
Apa de jos se amesteca cu apa de sus, stergand orizontul, devenit lichid si el. Nu ai cum sa rezisti ploii daca nu te unesti cu ea. Ea nu tolereaza altceva decat fiinta ei de apa, si de aceea, acopera tot si toate cu un strat fin din trupul ei. Astfel poate sa se minta ca totul ii apartine, ca totul este ca ea, si din ea. Ca totul…. este ea. Si nu are dreptate? Si eu ii platesc tributul minciunii si ma las acoperit de mantia ei primitoare. Si o las sa creada ca sunt al ei, ca sunt o bucata de ploaie mai mare.
Cand se opreste, cand pleaca de fapt, multumita ca a cucerit inca o parte de lume, raman in urma ei, doar urmele amagirii pe care o poarta cu sine. O lume uda si totusi parca putin mai vie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu