Jos

Ma doare ceva si nu stiu ce. Dar stiu de ce ma doare macar. Ma doare pentru ca am cazut. Uneori ma doare si nu am cazut si atunci nu inteleg de ce. Nu intelegeam de ce mai bine spus. Acum am inteles ca ma durea pentru ca deja cazusem dar nu imi dadusem seama. Cum s-a intamplat? Cand? De fapt stiu prea bine ce s-a intamplat  Dar…. Nu vreau sa recunosc. M-am obisnuit atat de mult cu prabusirea, ca nu o mai abserv. Constat doar ca s-a intamplat, atunci cand sunt jos. Si de aici, incep incet sa ma catar pana la locul de unde am cazut, niciodata mai sus. Poate doar putin mai jos. Pana cand nu voi mai avea nevoie sa ma urc inapoi, pana cand ma voi fi obisnuit aici jos unde e atat de liniste. E liniste si nemiscare. Nu e timp, e doar o stare. Caderea insasi e o stare, diferita inca de starea traita atunci cand you’ve hitted the floor. Si e bine asa. Imi e teama de clipa in care, acestea doua se vor asemana atat de mult incat nu voi mai fi in stare sa imi dau seama cand ma prabusesc, si cand sunt jos.
Acum incep sa urc inapoi. De ce oare? Ma intreb mereu asta. Probabil deoarece inca ma simt putin mai bine sus. Sau probabil pentru a avea de unde sa cad din nou. Nu stiu de ce, dar o fac, asa cum fac atatea lucruri pe care nu le inteleg. Mecanic, la fel ca un robot care nu intelege nimic actiunile lui, dar executa ceea ce a fost conditionat.
Nu imi place sa cad, dar oarecum ma regasesc in asta. Sa fiu jos, e reconfortant, da, dar e frustrant pentru ca de jos, nu mai am unde sa cad, si de aceea, trebuie sa urc din nou.
Nu exista stabilitate, nu cred ca va exista vreodata, probabil cand nu voi mai avea pentu ce sa urc sau…. Pentru ce sa cad….