De ce?

                                                              

Nu inteleg atatea lucruri si totusi nu incerc sa le inteleg pentru ca imi este teama de ce as deveni cand le-as intelege. Ma ascund in spatele complexelor si le iubesc. Le iubesc pentru ca ele ma apara. Ma apara de cunoasterea care m-ar putea transforma in ceva ce nu as putea vreodata sa fiu. Pentru ca m-ar strivi. Imi este atat de teama sa intreb. Prefer sa cred decat sa gandesc, prefer sa aman decat sa incerc, prefer sa raman decar merg. Sa exist, mai bine decat sa traiesc. Sa traiesc e riscant, sa exist nu imi cere nimic, si totusi imi ia totul. E mai usor sa visez, sa cred, decat sa stiu si sa fac.

E bine sa ma ascund. Imi place aici jos, in temnita mea mica si umeda, cu miros de mucegai. Aici eu sunt stapan si din stabilitatea mea precara, (stabilitatea unei cladiri prabusite) pot sa rad de ceilalti, pot sa fiu cat de meschin vreau pentru ca aici par invulnerabil, aici nu ma poate atinge nimic, nici curajul nici viata, nici furia si nici energia. Aici sunt doar eu. Cine sunt eu? Sau mai degraba, ce?

Mai este si altceva decat teama si ipocrizie? A mai ramas ceva? Sau toate sunt doar laturi ale acestora cu nume diferite?

De ce imi e bine aici? De ce nu vreau sa ies? Pentru ca imi e teama? Sau pentru ca nu pot? Nu pot pentru ca imi este teama sau imi este teama pentru ca nu pot? Ce este afara? O alta temnita, mai mare? Exista “afara”?

Daca merg, am sa cad, daca incerc, am sa esuez, daca vreau, nu am sa pot.

Sunt doar o alta forma de manifestare a materiei, care, printr-un joc sinistru al hazardului a devenit pentru o clipa constienta de sine. Si in acest minuscule timp, se intreaba, fara a intelege sau accepta ca se intreaba, doar pentru a fugi de un raspuns pe care il cunoaste undeva in adancurile fiintei sale.

Ma intreb pentru a nu gasi raspunsul, pentru ca daca nu m-as intreba, el ar veni la mine. Intrebarea este ceea ce face raspunsul vulgar, aproape grotesc. Intrebarea elimina raspunsul. Cea mai sigura cale de a fugi de raspuns, este sa te intrebi.

Ma intreb deci, atatea lucruri, toate lucrurile de care imi e teama si lucrurile care mi-ar rani ochii de mult atrofiati in intunericul temitei mele mici.

Ma intreb in continuare, si sper sa am puterea sa ma intreb pana la capat, fara a fi prins din urma de raspunsul cumplit de care imi e atat de teama.